LEONID DRAGOMIR – SOLILOCVII IV
“Omul devine singur de-abia când e liber”. Nu mai știu unde am citit această cugetare al cărei mister sporește pentru mine direct proporțional cu evidența sa.
Pentru diletantul prin vocație care sunt, singura șansă de a nu mă pierde în nesfârșitul curiozității este să-mi recunosc o neștiință pe măsura acesteia.
Cărțile uitate care zac îngropate în sufletul meu așteptând Învierea.
“Să nu te dai mai șmecher decât ești”. Maximă golănească de care ar trebui să țină cont și cel ce vrea să scrie ceva ce se poate citi.
Nevroza apare când lumea, în înțelesul creștin de tărâm al păcatului, se interpune între tine și tine. Depresia – când se interpune între tine și Dumnezeu. După ce am tranșat net într-o conversație această distincție etiologică, n-am mai fost convins de adevărul ei, dar nici nu pot să mi-o scot totalmente din minte.
“Am văzut filosofia pierind încetul cu încetul între îndoiala și credința mea”. Iar noi o vedem renăscând din consemnarea acestei epuizări lente, în aforismele lui Dávila.
“Scriu mai mult, fiindcă trăiesc mai puțin”. Mărturisirea lui Gheorghe Grigurcu se potrivește majorității celor care scriu fragmente (nu știu dacă și celorlați), de la jurnal intim la meditații filosofice, mai puțin autorilor de aforisme la care trebuie să fie tocmai invers.
Nu te mai raportezi direct la viață, ci la reflecția ei în conștiință. Procesul de îmbătrânire – transpus într-o atitudine fenomenologică.
Am pierdut, poate definitiv, niște pagini pe care îmi notasem câteva gânduri. Mă consolez gândindu-mă la cărțile pierdute de-a lungul istoriei. Trebuie să fie un tâlc aici, îmi zic, deși sunt conștient de imensitatea diferenței.
Împăcat cu sine precum Moise privind spre Țara Făgăduinței, unde știe că nu va intra. Aici trebuie să ajungă omul postcreștin pentru a avea totuși ce nădăjdui.
Încă din această lume trebuie, cum ne-o cer poruncile lui Hristos, să murim ca indivizi pentru a învia ca persoane.
Ubi patria, ubi bene. Unde îmi este bine, acolo îmi e patria. Dictonul poate scăpa de conotația, cam cinică, dacă înțelegem prin patrie sensul transcendent al oricăror scopuri.
Fiecare își caută singurătatea cea mai adâncă în celălalt. De aceea citim, scriem, iubim, credem. Ființa noastră socială nu este un dat necondiționat, ci o aspirație a cărei neîmplinire generează mai toate formele de patologie individuală și colectivă.
“Nu ideile sunt interesante, ci oamenii care le poartă”, afirmă Marin Preda în extraordinara Viața ca o pradă. Simțul nemijlocit al vieții distinge un prozator sau un poet de un filosof. Acesta, oricât de existențial ar fi, se străduiește cel mult să întrupeze ideile în propria viață, ca și cum nu ar avea acces la ea decât prin intermediul lor.
“Acum e mereu mâine”, spune un personaj al lui Bedros Horasangian. Până în urmă cu câteva decenii, acum era mereu ieri. Lumea era încercată de melancolie, pe când astăzi, dacă ne-am opri o clipă din goana nebună către viitor, sentimentul predominant ar trebui să fie zădărnicia. Căci dacă trecutul distrugea, el putea fi și conservat, găsindu-i-se sensuri, pe când viitorul pe care ni-l promitem singuri sau pe care ni-l propun ideologiile, publicitatea etc. nu e decât continua anulare a tot ce a luat ființă în numele a ceea ce nu există încă. Cu alte cuvinte, aneantizarea prezentului de către trecut era parțială și ambivalentă, distrugere și conservare totodată în sensul hegelianului Aufhebung, pe când cea venită din viitor este totală și atât. Iată de ce, deși nu mai credem în progres, suntem condamnați să-i slujim, probabil ca pedeapsă pentru cultul idolatric pe care i l-am închinat atâtea secole. Unde ne va duce nu mai știe nimeni.
“A observa viața e mult prea interesant pentru a-ți pierde vremea trăind-o”. E o denigrare sau un elogiu adus vieții în declarația autoironică și nu lipsită de umor a lui Nicholás Gómez Dávila?
