SENTIMENTUL CREȘTIN AL FIINȚEI

„De ce există ceva mai degrabă decât nimic?“ – aceasta este, o spune Heidegger, întrebarea fundamentală a metafizicii, formulată ca atare de Leibniz. ”Lecuind adevăruri luate razna” (trad. de Dan Siserman și Dan Radu, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2022), de Rémi Brague, conține – sub forma unor conferințe – o serie de reformulări cu miză existențială și morală, menite să ne facă să conștientizăm că această problemă nu e doar una academică, mai mult sau mai puțin gratuită, ci ne privește direct. Astăzi, poate mai mult decât în alte vremuri, suntem constrânși să-i dăm un răspuns, atât ca indivizi, dar și mai mult, ca umanitate. Însă tocmai cadrele conceptuale și mijloacele create de modernitate nu doar că fac aproape imposibil răspunsul, dar contribuie și la uitarea acestei întrebări și a întrebărilor fundamentale,  în general. Menirea unui gânditor este de a le trezi în noi, de a ne face să ne gândim noi înșine la temeiurile și sensurile care ne conferă, lumii și nouă, rațiunea de a fi. E altceva decât descrierea și cercetarea cauzelor fenomenelor de care se ocupă științele ale căror realizări remarcabile, atrage atenția filosoful francez, nu reușesc totuși să legitimeze, să confere un temei existenței umane prin răspunsul la întrebarea: „De ce este bine ca specia umană să continue să existe?“. Precum se știe, sunt mișcări ecologiste radicale care susțin dispariția omului ca ființă ce a avut un rol distructiv în natură. Dar, lăsându-le de-o parte pe acestea și altele de același fel, este evident că evenimentele recente precum pandemia, războiul din Ucraina, gravele probleme energetice, alimentare, demografice, care se profilează în viitorul foarte apropiat, arată că omenirea începutului de secol XXI trece și printr-o gravă criză de sens.

Luând ca premisă o spusă celebră a lui G. K. Chesterton, cum că lumea modernă este „plină de virtuți creștine care au luat-o razna“, Rémi Brague analizează consecințele produse de distorsiunile la care modernitatea a supus o serie de idei sau adevăruri de natură metafizică și morală, cu origini dincolo de creștinism – care în aceste planuri nu a adus nimic nou, ci doar a resemnificat ceea ce a primit – până în Antichitatea păgână și Vechiul Testament. În principal, este vorba de trei idei sau principii: creația lumii de către un Dumnezeu rațional și bun (1), care îi poartă în permanență de grijă prin Providența Sa (2) și care poate să ierte păcatele celor care se căiesc (3). Secularizarea lor modernă a dus la: afirmarea raționalității lumii, ruptă de Dumnezeu (1′), la credința adesea oarbă în progresul continuu și inevitabil care justifică toate excesele noastre (2′) și la un sentiment difuz de vinovăție iar, mai nou, de căință pentru păcatele strămoșilor, nu ale noastre, dar fără posibilitatea iertării (3′). Vindecarea unor astfel de devieri se poate face, cum e de așteptat, prin revenirea la înțelesurile inițiale, conservate până în perioada Evului Mediu (de altfel, cartea se subintitulează Înțelepciune medievală pentru vremuri moderne). Pare reacționarism tipic, însă, avertizează autorul, nici măcar nu mai este vorba de o alegere – el știe cu siguranță că revenirile la epoci revolute sunt imposibile în istorie – ci de o necesitate care ni se impune, dacă nu vrem să cădem în orori poate mai mari decât cele pe care le imputăm „întunecatului Ev Mediu“ sau decât acelea pe care omenirea le-a trăit recent, în secolul XX. Spus tare, dacă nu-și va găsi rațiunile de a fi conservate în vechile principii premoderne, omenirii îi va fi greu să reziste tentației unei sinucideri colective. Soluția, iarăși forte, este una singură: trebuie regăsit punctul arhimedic de sprijin, mai presus de om și de Univers, care s-a numit tradițional Dumnezeu. Numai El, în calitate de Creator rațional (deși dincolo de ceea ce înțelegem noi prin rațiune), ar putea să reconecteze rațiunea umană la rațiunile lucrurilor, vindecându-ne astfel de înstrăinarea pe care o trăim pe măsură ce lumea creată de noi, față de care iarăși ne simțim tot mai străini, invadează și distruge lumea în care ne-a fost dat să locuim, natura. Rupându-se de Dumnezeu, modernitatea a eșuat în proiecte cu consecințe de necontrolat, într-un ateism ce-și atinge capătul prin capitularea rațiunii în fața instinctelor, într-o morală nefuncțională, pentru că e lipsită de perspectivă metafizică, în afirmarea libertăților vide de conținut, într-un subiectivism fără ieșire în ceea ce privește înțelegerea culturii, naturii și valorilor, în distrugerea sistematică a familiei de către stat și mecanismele impersonale ale pieței, cu efecte profunde asupra societății și civilizației. Dialogul viu cu natura, semenii, propriile noastre creații chiar pare întrerupt în noua „barbarie ontologică“, instalată pe tot Pământul. El s-ar putea relua doar în temeiul Logos-ului prin care Dumnezeu a creat lumea și prin care vrea  să o salveze; idee de origine biblică, dar care și-a atins apogeul în Evul Mediu creștin, atât apusean, cât și răsăritean, adaug eu.

Rémi Brague se consideră a fi un conservator, conștient fiind de „necesitatea menținerii lucrurilor umane în integritatea lor“. Prin profunzimea și forța gândirii sale, el realizează nu doar o critică – sunt atâtea – a modernității, ci reușește să redea deplinătatea strălucirii verbului a fi. Dacă în textele filosofice, cuvântul „Ființă“, scris sau nu cu majusculă, pare o culme a abstracției, la el ai sentimentul întărit tocmai de evidențierea contextului care îl neagă, că înțelegi cu adevărat, nu numai cu mintea, că dincolo de diverse calități și defecte, ființele și lucrurile mai întâi sunt și trebuie să devină ceea ce sunt. Numele acestui sentiment fundamental este bucurie (de a fi),  pe care omul este dator să o afirme întotdeauna împotriva tristeții, echivalentă cu păcatul, după Sfinții Părinți, adică tentației de a nu mai fi și nu o poate face decât încrezându-se deplin într-un Dumnezeu rațional, bun și iubitor, care călăuzește creația spre salvarea de coruperea la care păcatul omului o condamnă. După părerea mea, întoarcerea la partea de lumină a Evului Mediu, căci autorul însuși recunoaște că a avut destule laturi întunecate, propusă de Rémi Brague, înseamnă nu doar redescoperirea unor idei a căror soartă ar fi fost de a se topi în oceanul relativismului postmodern, ci, mai ales, retrezirea a ceea ce aș numi, parafrazându-l pe Noica, „sentimentul creștin al ființei“. Dacă s-ar rămâne doar la nivelul rațiunii, nu am ieși din nebunia modernității caracterizate, spune autorul, tocmai prin aceea că rațiunea este ruptă de celelalte dimensiuni ale existenței. Or, nebunul, spune același sclipitor Chesterton, „e un om care și-a pierdut totul, cu excepția rațiunii“. Vindecarea de nebunia modernă constă atât în revenirea la sursele unor idei preluate și deformate de modernitate, cât și în restaurarea întregului ființei umane, cu minte și inimă, imposibilă – cum demonstrează printr-un fel de reducere la absurd întreaga carte a lui Rémi Brague – în absența credinței creștine.

LEONID DRAGOMIR