LEONID DRAGOMIR – SOLILOCVII III

Voința de putere, lăsând de-o parte înțelesul metafizic conferit de Nietzsche, este o graniță ce desparte adolescența de maturitate. Aceasta nu înseamnă că adolescentului i-ar lipsi, doar că la el este limitată, mai bine zis îmblânzită de eros. La adult, rațiunea ar trebui să fie cea care o temperează, dar fiind o forță mult mai slabă decât erosul, capitulează adesea într-o supunere justificatoare, oferind raționalizări pentru orice.

Sunt perioade în istorie când erosul, chiar dacă nu-și subordonează setea de putere, îi poate ține piept, dintr-o astfel de încleștare născându-se marile creații ale omenirii și altele în care, dincolo de aparențele aseptice, moartea ca finalitate a puterii de nimic limitate stăpânește peste tot și toate. Empedocle – de care Nietzsche era atât de atras – cu ale sale philotes (iubirea) și neikos (ura), ca principii ontologice, rămâne pururea valabil.

A merge pe drumul tău fără a te compara cu nimeni este condiția necesară, dacă nu chiar suficientă, de a-ți întâlni semenii ca semeni și nu ca monștri.

Nu se poate cu adevărat dialoga decât cu oameni care-și cunosc și acceptă neștiința în chestiunile esențiale, fără a-și pierde nădejdea aflării unui răspuns. Ceea ce se numea odată popor deținea această virtute.

“Noi nu avem în mod necesar un suflet, dar avem capacitatea de a-i da naștere. Dragostea este tocmai forța de a secreta suflete”. Cu prima parte a cugetării lui Toma Pavel nu sunt de acord – avem, așa cum susține Biserica, un suflet încă din momentul conceperii – în schimb, partea a doua mi se pare foarte valabilă: fără dragoste trăim ca și cum n-am avea suflet. Simțim aceasta mai intens în relația cu animalele decât cu oamenii.

“Există, scrie C.S. Lewis, numai trei lucruri pe care le putem face în legătură cu moartea: să ne-o dorim, să ne fie frică de ea sau să o ignorăm”. Nu cred că mă înșel în totalitate, extinzând pe modelul lui August Comte cele trei atitudini, considerându-le definitorii pentru trei epoci istorice. Prima aparține creștinătății premoderne, orientate spre dobândirea împărăției cerurilor, a doua, modernității încă metafizic, e și ultima, “cea mai incomodă și precară dintre toate”, este a postmodernității ce se vrea postcreștină și postmetafizică. Nu ignor de asemenea nici faptul că ele coexistă în fiecare epocă, precum și în fiecare individ, ciocnirea lor fiind sursa angoaselor de toate zilele și nopțile.

Despre tăirerea voii proprii, esența practicii monahale, o maică stareță spunea că dacă toți călugării ar realiza-o, mănăstirea ar deveni un rai.

“Doar rareori prezentul și actualul sunt ceea ce nu poate fi tolerat. Nu uita că ni se dă forța să îndurăm ceea ce ni se întâmplă, dar nu cele 100 și 1 de lucruri diferite care ni s-ar putea (s.a) întâmpla”, îi scrie C.S. Lewis unei doamne catolice din America. A trăi în prezent, încerc să-mi lămuresc, înseamnă a uita de timp, a nu ne îngrijora nici de trecut, nici de viitor. Atunci, oricât de grele ți-ar fi problemele, viața e frumoasă fiindcă este trăită din plin. Căderea în timp, în neviață, este numai vina noastră.

“Argumentul ontologic, ne spune într-unul dintre subtilele și profundele – cele două nu merg mereu mână-n mână – sale aforisme Nicolás Gómez Dávila, nu demonstrează că Dumnezeu există, ci că trebuie să afirmăm neapărat existența lui Dumnezeu”. Credința în El ține de o hotărâre independentă de această constrângere logică, precum și de oricare alta.

De când am înțeles, din Caiete mai mult decât din cărțile publicate antum, că rafinamentul stilistic negator al lui Cioran îl are ca interlocutor pe Dumnezeu, am început să-l cred, să nu-l mai citesc doar pentru stil.