FILOSOFIA ÎN SLUJBA TEOLOGIEI


Având o dublă formație, filosofică și teologică, ambele solide, Nicolae Turcan, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, dispune de toate datele necesare pentru a realiza “o apologie în fața gândirii slabe”, cum își subintitulează el cartea Postmodernism și teologie apofatică (Ed. Limes, Cluj, 2014). Chiar și termenii din titlu și subtitlu au o încărcătură culturală, ce trebuie explicitată pentru a avea acces la înțelesurile lor.

Autorul își propune un demers apologetic, de apărare și legitimare a credinței creștine în fața contestațiilor mai fățișe sau mai ascunse ale lumii de astăzi, numite postmodernă. Unul dintre  teoreticienii de marcă ai postmodernității sau modernității târzii, cum îi spune el, este filosoful italian Gianni Vattimo, a cărui viziune are în centru (deși postmodernismul refuză ideea de centru) conceptul de “gândire slabă”. Slăbiciunea din această sintagmă nu se referă la incapacitatea de a raționa, ci la raporturile gândirii postmoderne cu principiile “tari” ale metafizicii, ce au întemeiat pretențiile la universalitate, adevăr și obiectivitate ale modernității. Metafizica este un concept ce vine din filosofia greacă și care, într-un sens general, desemnează credința în ceea ce depășește nivelul realității vizibile, adică echivalentul conceptului de Dumnezeu. Discursul filosofic despre Dumnezeu ca ființă supremă a fost numit de către Heidegger onto-teologie, deoarece presupune îmbinarea dintre metafizică, teoria ființei și teologie. Dumnezeul onto-teologiei, conceput ca principiu ultim, causa sui (propria sa cauză), este cel în numele căruia tot ceea ce există, adică ființa, este redus la ordine cuantificabilă și disponibilă cunoașterii prin categorii raționale. Conform lui Heidegger, împlinirea proiectului metafizic se realizează în tehnică, unde transpare voința de putere, activă, de altfel, cum a aratat-o Nietzsche, în orice explicație totalizatoare și de aceea totalitară a lumii. Pe urmele lui Heidegger, Vattimo și mai toți gânditorii postmoderni critică postulatele metafizicii, reproșându-le, în principal, tocmai voința de putere, ce presupune întotdeauna violența. În consecință, acele adevăruri cărora modernitatea le conferea un caracter absolut sunt repuse în context istoric, relativizate, gândirea transformându-se dintr-o construcție sistematică, plecând de la principii ultime ale realității, într-o hermeneutică strâns legată de subiectivitatea celor ce o profesează. De aceea pot coexista o pluralitate de interpretări, care fac din postmodernitate o cultură a comunicării generalizate, aflate nu sub semnul identității, ci al diferențelor dintre interpretările multiple. Și, întrucât acestea își cunosc statutul și deci limitele, ele pot coexista pașnic, tolerându-se reciproc prin acceptarea relativității fiecăreia.

Relativismul postmodern în varianta Vattimo și nu numai se constituie într-un atac direct asupra creștinismului tradițional, acuzat că ar fi pactizat cu Dumnezeul onto-teologiei, făcându-se astfel responsabil de violențele ce au marcat istoria, nu doar a modernității. Și cum Dumnezeul metafizicii a fost declarat mort, începând de la Nietzsche, creștinismul în formele lui tradiționale își pierde relevanța, ca și valorile, în special morale, pe care le-a întemeiat. Caracteristica fundamentală a postmodernismului este nihilismul, definit prin negarea valorilor supreme, începând cu Dumnezeu. Și atunci se pune întrebarea legitimă: ce mai rămâne din credință? Mai poate ea să existe într-o lume nihilistă? Răspunsul subtil al lui  Vattimo este că abia acum devine posibilă o adevărată înțelegere a mesajului lui Iisus Hristos din Evanghelii, ce are ca nucleu iubirea, înțeleasă drept caritate. Or caritatea presupune tocmai acceptarea și valorizarea slăbiciunii, deci un alt ethos, un alt comportament decât cel ce urmărește autoafirmarea egoistă. Kenoza, adică golirea de sine, renunțarea la propria putere a Fiului lui Dumnezeu, definește creștinismul începând cu Întruparea și continuând până în zilele noastre. Într-o astfel de logică, distrugerea creștinismului tradițional instituționalizat este evoluția firească a mesajului hristic. De altfel, consideră Vattimo, aceasta este și singura șansă de a mai crede într-o lume a necredinței: o credință slabă, subiectivă, având drept unică virtute caritatea și care a renunțat la marile scopuri creștine precum nădejdea învierii și îndumnezeirea omului.

Față de o astfel de gândire, care exprimă într-o anumită măsură și starea de spirit a vremurilor noastre, Nicolae Turcan ne readuce aminte de adevărurile pe care Biserica Ortodoxă încă le păstrează și trebuie să le păzească. Mai întâi, el demonstrează, punând în joc multe argumente și dovedind o bună cunoaștere a  dogmaticii ortodoxe în general și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul în special, că Dumnezeul metafizicii nu s-a substituit niciodată, în Răsăritul ortodox, Dumnezeului Celui Viu, Căruia omul îi poate adresa rugăciunile și cu care, pe cele mai înalte trepte duhovnicești, se poate uni. Există în Ortodoxie o teologie catafatică sau pozitivă, a numelor divine (Ființă, Bunătate, Iubire, Putere absolută) și una apofatică, a negării oricărui concept despre Dumnezeu, aflat mai presus de tot ce putem spune noi despre El. Am putea crede că Dumnezeul teologiei catafatice s-ar suprapune celui al onto-teologiei raționaliste, însă demonstrează Nicolae Turcan, urmându-l în acest demers pe Părintele Stăniloae, catafaticul și apofaticul sunt strâns împletite în Ortodoxie. Astfel, dogmele creștine formulate în Sinoadele Bisericii sfidează rațiunea, fiind ceea ce filosoful Lucian Blaga numea “antinomii transfigurate”. Ele nu-L închid pe Dumnezeu într-o definiție, ci – sfidând regulile logicii (precum dogma Sfintei Treimi, de exemplu) – trimit spre misterul divin, funcționând ca repere pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu. În termenii unui filosof francez contemporan, Jean-Luc Marion, nu sunt idoli, ci icoane. Așadar, dacă nici Dumnezeul teologiei dogmatice, catafatice nu are de-a face cu Dumnezeul conceptual al metafizicii, atunci cu atât mai puțin are Dumnezeul teologiei apofatice, care este dincolo de orice putem gândi, imagina și spune despre El. Teologia apofatică, prin negațiile sale, deschide calea spre experierea directă a lui Dumnezeu, de care se învrednicesc sfinții. Există,  deci, o cale de depășire a metafizicii (onto-teologiei,) marcate de voința de putere, având cu totul alt sens, în sus, pe verticală, decât depășirea la care îndeamnă Gianni Vattimo, pe orizontala relativismului, toleranței, subiectivismului etc. Este calea Tradiției Bisericii Ortodoxe, unde nu e nimic de schimbat, ci eventuala reînnoire constă în scoaterea la lumină a implicațiior uitate sau încă nu îndeajuns conștientizate ale Revelației. Deci, o “dinamică a identității” și nu o proliferare haotică a diferențelor. Teologia ortodoxă și credința Bisericii Ortodoxe nu sunt, așadar, afectate de distrugerea onto-teologiei, ba dimpotrivă, pot ieși mai lămurite din dialogul cu noua lume postmetafizică. Prin kenoza sa, Hristos nu capitulează în fața răului, adică a morții în primul rând, ci îl (o) învinge, moartea sa pe cruce fiind maximul kenozei, propunându-ne drept țel îndumnezeirea. În acest sens, valorile morale trebuie păzite, fără a face din morală un scop în sine, autonom, ci dimpotrivă, înțelegând-o în relație cu dimensiunea mistică, deoarece Hristos se ascunde în poruncile Sale. Totul este deschidere în teologia ortodoxă, a cărei învățătuă are rolul de ghid înspre cunoașterea lui Dumnezeu, neîmpotmolindu-se în erudiție savantă. Deși maximalismul ei ne sperie astăzi, fără el am rămâne prizonierii minimalismului, atât de sărac în  aparenta-i bogăție prin diversitate, al gândirii slabe.

“Există, cred, scrie Nicolae Turcan în final, situații propice, în care gândirea slabă și-ar putea găsi un sens. Dar, aplicată la creștinism, ea nu face decât să-l înlocuiască din nou pe Dumnezeu cu un idol care are chipul înfrânt al omului. În Dumnezeul slab, nu se dezvăluie kenoza divină, ci înfrângerea omului în fața răului, a suferinței, a păcatului, a morții”. Deci propunerea lui Vattimo, de salvare a credinței creștine, într-o lume nihilistă ca a noastră, se dovedește a fi, de fapt, anticreștină.

I s-ar putea reproșa lui Nicolae Turcan o anumită previzibilitate a gândirii, dată de faptul că un demers apologetic ca al său, în care cunoștințele filosofice sunt puse în slujba teologiei, deține de la început soluția, adică credința pe care n-o riscă, ci doar o apără argumentat. Despre riscul credinței, autorul ne-a vorbit în câteva dintre cărțile sale de fragmente, dar acel risc (posibilitatea erorilor, îndoielilor ș.a.m.d.) este presupus în această carte: Dumnezeu fiind dincolo de tot ceea ce putem spune despre El, căutarea Sa, care lasă în urmă toate cunoștințele acumulate, deși nu este lipsită de repere precum dogmele, experiențele sfinților ș.a.m.d., constituie totuși o aventură, chiar Aventura prin excelență a întâlnirii cu Marele Necunoscut.

Un exemplu de subtilitate teologică ni-l oferă comparația autorului între răspunsul lui Vattimo, la întrebarea dacă mai crede în Dumnezeu, și spusa tatălui din Evanghelie adresată lui Iisus, căruia îi ceruse să-i vindece copilul bolnav: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. În răspunsul lui Vattimo, “Cred că încă mai cred”, fundamentală este incertitudinea exprimată de primul “Cred”, credința apărând ca posibilitate pe un fond de îndoială. În celălalt răspuns,  din Evanghelie, necredința vine după afirmarea răspicată a credinței, din teama de a nu fi spus tot adevărul și de a fi rămas cumva un strop de îndoială. Ceea ce desparte credința slabă a gândirii slabe de credința tare a Evangheliilor și Tradiției Bisericii este Adevărul, a cărui existență este negată de prima, care este, însă, indisolubil legat de credință, în cel de-al doilea caz.

Căutarea Adevărului este, sunt convins, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Turcan să-și continue studiile filosofice cu cele de teologie, reușind, cum a demonstrat nu numai în această carte, o îmbinare din care ambele au de câștigat.

LEONID DRAGOMIR

Articol adăugat în 24 februarie 2022

Mai poţi citi şi…