”IMAGINEA” LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG
În urmă cu şaizeci şi doi de ani, când eram elev la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza din Bucureşti şi la lecţia de Istoria Artelor se ajunsese la Theodor Aman, profesorul Nicolau Golfín ne-a explicat cum a reuşit pictorul să creeze chipul lui Tudor Vladimirescu. Artistul se născuse la 10 ani după moartea marelui revoluţionar şi responsibilitatea de a-1 picta şi-a asumat-o după alţi 34-36 de ani. Însă eroul de la 1821 nu mai fusese pictat de altcineva în timpul vieţii, iar aparatul de fotografiat încă nu apăruse. Aşa încât toate informaţiile despre chipul său au fost adunate de pictor din amintirile câtorva persoane care apucaseră să-l vadă, dar cel mai mult din relatările câtorva panduri bătrâni. Aceştia vorbeau deja fără dinţi şi, de la un timp, fiindcă fiecare pretindea că ştie mai bine, au început să se insulte în atelierul lui Theodor Aman, în vreme ce pictorul, cu cărbunele în mână, se chinuia să le creioneze orice sugestie pe coli albe de hârtie. Aşa apare în Valahia, semnat de un artist local, primul portret propus pentru o personalitate istorică despre care urmaşii nu ştiu cu certitudine cum arăta. Dar începând cu data vernisării pânzei (anul 1876), românii s-au familiarizat atât de bine cu chipul eroului, încât toţi sunt convinşi că-i autentic.
Ideea chipului propus se cunoştea încă din antichitate în spaţiul european. Preocupaţi doar de canoanele de frumuseţe corporală şi de aspectul ideal al faciesului, vechii greci nu realizau portrete autentice. Pentru mulţimea de eroi, filosofi, artişti sau scriitori, precum Platon, Aristotel, Homer, Pericle, Eschil, Soflocle, Euripide, Fidias sau Alexandru Macedon, s-au creat chipuri fictive care respectau, în primul rând, canoanele care definesc arta Greciei Antice. Acestea răspundeau doar parţial nevoii fireşti a omului de-a şti cum arătau eroii sau personalităţile istorice care le-au devenit modele în viaţă. La noi, în Ardeal, spre sfârşitul secolului al XVIII -lea, din același motiv, lipsa unor imagini autentice, pictorii maghiari i-au creionat portrete fictive lui Horia, Cloşca şi Crişan şi chiar lui Gheorghe Doja.
În jurul anului 1975, Uniunea Artiştilor Plastici din România a iniţiat un concurs cu sculptorii ţării pentru crearea portretului lui Burebista. Inspiraţia era dirijată de mulţimea de chipuri de pe Columna lui Traían, dar mai ales de statuile de daci păstrate, de aproape două milenii, în Italia. Material de studiu exista suficient. Subliniem importanţa acestor documentări, fiindcă, spre deosebire de arta Greciei Antice, arta vechilor romani prelua de la egipteni nevoia de a crea portrete autentice, cu entitate bine definită. Dar acţiunea, fiindcă n-a fost încurajată suficient de oficialităţi, s-a lungit câţiva ani şi nu s-a încheiat aşa cum se dorise iniţial. Mişcarea artistică profesionistă se mişca lent, în umbra dezvoltării fără precedent a cultului personalităţii preşedintelui României. Pentru Burebista s-au realizat mai multe chipuri, dar n-au mai trecut printr-o triere de specialitate. Majoritatea au fost donate de artişti unor instituţii, iar unul, cioplit în piatră, este expus în capul suitei de busturi din faţa Muzeului Militar din Bucureşti.
În arta lor, dacii nu erau preocupaţi de înfăţişarea omului. Dacă romanii n-ar fi ilustrat cucerirea Daciei pe Columna lui Traían, nu s-ar fi ştiut cum arăta Decebal. Însă de la Burebista n-au rămas dovezi despre cum arăta. Crearea unui portret propus pentru el pune autorul într-o situaţie aparte. La fel ca literaţii care, în paginile lor, readuc la viaţă un personaj istoric, artistul plastic îi modelează vizual silueta şi chipul în aşa fel încât acestea să oglindească măsura faptelor cu care insul a bătut la poarta nemuririi. Se ştie că un războinic nu poate să semene cu Esop, cu Platon sau cu un rapsod visător. În lipsa unor imagini anterioare care să-l inspire, crearea portretului e dirijată doar de realizările istorice ale personajului în cauză.
Anul 2021 a fost marcat de împlinirea a 500 de ani, câți are Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, trimisă lui Hanăş Begner – judele Braşovului. Ea nu-i prima scriere în limba română, ci cea mai veche din câte s-au păstrat. Pentru lingvişti, documentul reprezintă proba maturizării şi conservării în timp a limbii române literare. In Istoria Literaturii Române, George Călinescu îl trece pe acest Neacşu pe primul loc în înşiruirea literaţilor şi îi redă scrisoarea aproape integral. Dar noi n-ar trebui să percepem doar aspectul lingvistic al documentului. Dacă am lectura-o aşa cum bănuim că a facut-o judele Breşovului, am putea descifra corect nu doar mesajul scrisorii, ci şi personalitatea autorului.
Despre boierul Neacşu nu se ştie cu certitudine dacă era comerciant sau jude (primar) în oraşul Câmpulung. Dar, fiindcă în zona Muscelului comerţul era îndeletnicirea principală a locuitorilor, meserie practicată chiar şi de ginerele său, înclinăm să credem că era şi una, şi alta. În sprijinul primei variante, stă mulţimea de informaţii pe care autorul scrisorii le putea aduna din ţară şi chiar din afara graniţelor, iar statutul de jude îi justifică responsabilitatea pentru viaţa socială, diplomaţia, relaţiile de pace cu ţările vecine şi iubirea pământului strămoşesc.
Epistola – pe care o redăm integral mai jos – este interesantă pentru felul cum autorul anunţă deplasarea pe Dunăre a unor corăbii încărcate cu trupe otomane:
Ipak dau de ştire domnieitale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofia, şi aiminterea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre, Ipak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 deomin să fie în ajutor în corăbii. Ipaksă ştii cum se-au prins neşte meşter den Ţ(a)rigrad cum vor treace acele corăbii la locul acela strimtul ce ştii şi domniata. Ipak spui domnieitale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş, şi de giner-miu Negre, cum i-au dat împăratul slobozenie lui Mahamet beg pre io-i va fii voia pren Ţara Românească iar el să treacă. I pak ştii domniata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet Beg mai vârtos de domniile vostre. Ipak spui domnietale, iar domniiata eşti înţelept, şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie omin mulţi, şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
Textul e scurt, cam de sfertul unei pagini actuale, dar – pentru a pune în valoare importanţa mesajului – autorul îl compune în patru segmente.
În prima parte, în afara informaţiei că sultanul a venit din Sofia şi şi-a îmbarcat armata pe corăbii, e descrisă şi deplasarea dubioasă a flotei sale fluviale. Se menţionează că, în drumul ei, acosta în fiecare oraş (port) şi erau băgaţi câte 50 de oameni pentru ajutor în corăbii. Este limpede că aceştia – după cum obişnuiau turcii în acea perioadă – erau parte din populaţia locală, constrânsă să cureţe corăbiile şi să completeze rezerva de apă şi de hrană a armatei invadatoare.
A doua informaţie, la fel de importantă pentru a se înţelege că turcii pregăteau o invazie mare spre Apus, este că aveau un grup de specialişti în navigarea prin spaţiul strâmt al Dunării, cum ştim că era cel de la Porţile de Fier.
Pe locul trei, e descris amestecul Turciei în viaţa internă a Ţării Româneşti. Noul sultan (Soliman Magnificul) îi dăduse mână liberă lui Mehmet (guvernatorul Nicopolei) să constrângă Valahia să accepte atât deplasarea turcilor pe Dunăre, cât şi întreţinerea armatei sale îmbarcate. De măsurile drastice introduse de lotrul Mahamet se temea însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512-1521). Teamă întemeiată, căci a fost scos din domnie chiar în anul redactării acestei scrisori. Domnitorul primise o educaţie serioasă în şcolile europene, ocupase mai multe funcţii înalte şi, în decursul celor nouă ani de domnie, fusese autorul multor acţiuni culturale, economice şi chiar militare, benefice pentru ţară.
În ultima parte, scrisoarea îi sugerează judelui Braşovului, într-un limbaj demn de cei mai valoroşi diplomaţi, să nu răspândească vestea ci, fiindcă-i înţelept, să o ţină pentru sine şi să se păzească așa cum ştie el mai bine. Dar cum Dunărea nu trece prin Ardeal, ne întrebăm de ce trebuia să-i fie teamă judelui în teritoriul său. Avem convingerea că-i sugera, în umbra cuvintelor, să anunţe doar liderii puternici din Occident care puteau să organizeze o apărare eficientă. Când boierul Neacşu îşi redacta scrisoarea, nimeni nu cunoştea planul sultanului de-a cuceri întreaga Europă. Dar legând crearea unei administraţii turceşti în Valahia cu toate informaţiile despre deplasarea acelei flote fluviale, Neacşu a intuit că se pregătea o invazie majoră şi a ţinut să pună în gardă Apusul. Din text înţelegem că ştia tot cursul Dunării. Mai mult ca sigur, cunoştea şi ţările înşirate de-a lungul ei. Putea să-şi trimită înştiinţarea la una dintre capitalele acestora, însă, ca să nu fíe vânată de Mehmet, a ales ruta ocolitoare a Ardealului. În acele timpuri nu exista o instituţie poştală care să asigure transportul şi distribuirea scrisorilor. De mii de ani, oriunde, informaţiile mai importante erau trimise prin mesageri speciali. Suntem convinşi că purtătorul acestei epistole avea şi dezlegare pentru decriptarea orală a textului scris.
Astăzi, dacă am avea ochi să vedem cum trebuie comunicarea boierului Neacşu, în contextul tulbure al acelor vremuri, am înţelege curajul, patriotismul şi tot efortul său diplomatic.
Scrisoarea a fost redactată la 30 iunie 1521, iar după două luni, la 29 august, turcii cuceresc Belgradul. Astfel Serbia este anexată Imperiului Otoman pentru trei secole, până în 1815. Nu ştim cum s-a simţit Neacşu când a înţeles că mesajul său nu şi-a atins scopul, fiindcă despre asta nu s-a mai găsit nimic scris. Meritul său e că a intuit din timp invazia otomană şi a vrut să înştiinţeze toată Creştinătatea Europeană despre pericolul ei. Se pare că anunţul său a rămas în cercetare la Budapesta căci, încă de când s-au stabilit în Panonia, pentru unguri devenise o reală tradiţie subminarea etniei române. Poate din acest motiv, după alţi cinci ani, în 1526, Ungaria este învinsă de Soliman Magnificul, la Mohacs, şi transformată şi ea în paşalâc turcesc pentru două secole. Mai atentă, Austria şi-a organizat mult mai bine apărarea Vienei şi a reuşit să blocheze definitiv expansiunea turcilor în Occident.
Când mi-am propus să fac portretul lui Neacşu din Câmpulung, m-am gândit la toate motivele care l-au determinat să-şi scrie epistola, aşa cum a facut-o, şi s-o trimită la Braşov. Actul dovedeşte că a fost un creştin autentic, care a încercat, prin toată puterea minţii, să împiedice expansiunea ultimei hoarde migratoare, cea Otomană. Hoardă care, după ce cucerise Constantinopolul, în 1453, îşi propunea să jefuiască şi să distrugă şi restul de civilizaţie creştină din Europa.
Fiindcă la vremea sa a fost un diplomat de certă valoare şi un luptător înzestrat cu toate virtuţiile care să-i asigure un loc aparte în rândul eroilor, m-am străduit să-i creez chipul unui om nobil, dar marcat de suferinţă, de starea celui care-i conştient că are dreptate, ştie şi cum să pledeze, dar nu-i crezut şi înţeles de semeni. Credem că aşa a suferit şi Mântuitorul după eşecul singurei sale prelegeri în sinagoga din Nazaret, localitatea unde S-a născut.
ADRIAN RADU
