ESPERANTO, LIMBA UNUI VIITOR UITAT

A apărut, anul trecut, grație minuțioasei și tandrei documentări – da, tandră, pentru că scrierea unei cărți seamănă, pe undeva, cu îmblânzirea unei furtunoase iubiri – lucrarea de proporții, singura de acest fel de până acum, ”ESPERANTO ÎN ROMÂNIA”, a ing. MARIAN VOCHIN. Subtitlul ei este pe deplin lămuritor – ”O ISTORIE A MIȘCĂRII ESPERANTISTE ÎNTRE ANII 1887 – 2000”.

Mișcarea în sine a pornit și a crescut cu cele mai bune intenții. Oftalmologul și filologul polonez, de origine evreiască, Ludovic Lazăr Zamenhof, a considerat că natura umană poate fi armonizată, poate fi adusă la un numitor comun, dacă se vor găsi cuvintele potrivite, cât mai simple cu putință, formulele gramaticale lesne de pus în practică, astfel încât limba de origine să nu mai reprezinte, pentru locuitorii planetei, un obstacol insurmontabil. Și-a dorit, cu alte cuvinte, o limbă planetară, aceeași pentru toți. Așa că a inventat una – invenție strălucită, în esență, urmașă a demersurilor lui Descartes, Comenius și Leibniz sau, la noi, a celor întreprinse de Ion Heliade Rădulescu și D. D. Philippides – pe care a botezat-o ESPERANTO, după pseudonimul său, publicat pe coperta primului manual, cel din 1887. Părea, la data aceea, că experimentul lui a reușit. Limba artificială s-a răspândit rapid.

Asemănătoare ca structură limbii române, deci ușor de deprins și de folosit, esperanto a trecut totuși, înăuntrul granițelor noastre, aproape imediat, în opoziție. Era cumva de așteptat, ținând cont de piedicile pe care ni le punem  cu dezinvoltură, de multe ori fără să ne ceară cineva s-o facem, doar pentru că zace în noi un pui de Uroborus, adică de șarpe care, periodic, își devorează coada. Mi-ar plăcea să fie ceva magie aici, cum spune legenda, dar mă tem că magia, câtă e, ține cu întunericul și nu cu românul obișnuit să-și oblojească viitorul la flacăra mică a lumânării.

Prin urmare, în provinciile românești, esperanto a pătruns în perioade diferite: în Muntenia și în Basarabia, în 1897; în Moldova, în 1904; în Dobrogea, în 1907; în Transilvania și în Banat, în 1911; în Bucovina, în 1913. Unitatea se va realiza după desăvârșirea României Mari, cu deosebire după primul război mondial, la Congresul Esperantist Național de la Cluj, din 1922.

Pentru o mai bună cuprindere a fenomenului, ing. Marian Vochin a împărțit lucrarea în trei mari capitole sau etape: etapa ”deschizătorilor de drumuri” – cea de până la primul război mondial; etapa ”propagandiștilor” –   acoperă activitatea esperantistă dintre cele două războaie; etapa ”realizărilor” –  care începe după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Sursele consultate sunt colecțiile de publicații esperantiste, anuarele apărute după anul 1905, lucrările de specialitate din arhiva fostei Societăți Esperantiste Române, tabelele cu numele primilor esperantiști din țara noastră, cu membrii comitetelor de conducere ale diverselor grupuri esperantiste, active în perioadele de referință.

În ce privește atitudinea autorităților române față de limba și de mișcarea în cauză, trebuie menționat faptul că pozițiile ”pro” și ”contra” și-au făcut galerie cum au putut mai bine. A câștigat gruparea ”contra”. Esperantiștii au devenit dușmanii poporului care mărșăluia victorios spre comunism, în ciuda faptului că, în anii de coagulare a mișcării muncitorești, esperanto era văzută și promovată ca limbă de viitor, limba proletariatului și a păcii planetare.

Din păcate, nici astăzi situația nu este roz. O spun cei câțiva cu care am stat de vorbă. Între ei, autorul acestei lucrări și traducătorul piteștean, inclusiv în și din esperanto, Cristian Sabău. Rândurile celor care țin steagul sus s-au subțiat, legăturile sunt sporadice, media de vârstă a vorbitorilor a crescut, tehnologia înghite tot, fără să lase firimituri.

Esperanto rămâne, în concluzie, un copil de eprubetă, visul unui viitor abandonat la naștere, o paranteză frumoasă, uitată, din păcate, paranteză, pe care o mai deschid când și când idealiști din stirpea lui Don Quijote. Din curiozitate și poate, cine știe, cu dorința secretă de a face lumea mai bună.

DENISA POPESCU