”DOR, DORULEȚ…”

Vine o vreme când, recunoaștem sau nu, dominanta emoțională a vieții noastre ajunge să fie melancolia. Și, în cazul multora, ea rămâne, până la sfârșit, laitmotiv existențial. Indiferent de direcția în care întoarcem capul, ca să uităm ce am trăit, dar mai ales ce nu am reușit să trăim, cel mai adesea din cauza noastră, pentru că ne-am crezut zei, deci nemuritori, cu puteri absolute.

Despre melancolie, așadar, în forma ei atât de românească și de poetizată, numită DOR, este vorba și în volumul de versuri, publicat acum, în 2023, la  Editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, de EUGENIA BĂDILĂ KARP.

Autoarea, născută în anul 1971, în Câmpulung Muscel, este membră a Uniunii Scriitorilor din România și deținătoare a două distincții importante: Premiul de Lirică Feminină ”Novalis”, primit la München, în anul 1999, și Premiul ”Publio Virgilio Marone”, acordat de Academia Internazionale ”Il Convivio”, în anul 2005. Sub semnătura Eugeniei Bădilă Karp, au mai văzut lumina tiparului volumele: ”Nu-i de ajuns”, ”Rudă cu viața”, ”Când mor fluturii”, ”Carusel”, ”Pietrele și Gândul”, ”Geometria iubirii”, ”Al treilea ochi”, ”Al optulea infinit”, ”Poezie de dragoste”, ”Culorile din adâncuri”.

”Dor, Doruleț…” este cartea intimității surprinse prin gaura cheii. Adică atunci când sufletul, departe de toate oglinzile care-l răsfrâng – relații, convingeri, credințe de neclintit, neputințe mărturisite și nemărturisite, obligația de a ține cont de rigorile minții, de a i se conforma pentru reale sau doar închipuite avantaje – departe de toate acestea, rămâne gol în fața Conștiinței Cosmice. Un suflet fără alt adăpost decât această Conștiință mereu egală cu ea însăși, care-l învelește, îl apără, îl ține strâns, ca să nu mai cadă și să nu se mai rătăcească din nou. Dorul, în viziunea poetei noastre, este amprentă de Dumnezeu sau, la nivelul înțelegerii omenești, este lacrima care, plângând, își găsește, în sfârșit, odihna: ”Alunecasem din timp,/ Clipele îmi decoloraseră visul;/ Nu eram nici trist,/ Nici fericit;/ Rătăceam prin coridorul/ Care ducea/ Către un alt răsărit”.

Volumul Eugeniei Bădilă Karp nu este unul de meditație, în sensul curent al termenului. Meditația este subiacentă, este biletul de călătorie, pe care autoarea îl completează cu destinațiile ce-i slujesc trecerii prin anotimpuri. Printre aceste destinații, niciodată demodată, niciodată inutilă, IUBIREA. În ipostazele trăite de fiecare, imperfectă, dar convinsă că, într-o bună zi,  Frumoasa Adormită va fi trezită, din somnul ei imperfect, de sărutul Prințului împovărat de eternitățile pe care le-a colindat ca s-o găsească: ”Umbrele nu mai vor/ Să fie umbre;/ Primăvara le învață/ Să zboare/ Și chiar dacă/ Vor zbura doar o dată,/ Visul lor nu va fi umbră”.

De remarcat că poezia Eugeniei Bădilă Karp se revendică, la vedere și cu mare plăcere, din poezia noastră populară. Prozodia este a horei învârtite cu bucurie, a îmbrățișării flăcăului cu fata de măritat – iute,  care dă și ia, care nu cere și nu așteaptă, cu o naturalețe instinctivă, capabilă să se exprime în orice clipă, liber și clar: ”M-am întors/ Acasă/ Mireasă fugită;/ Lumea stă zgâită/ Iar la poarta mea;/ Eu sunt o nălucă/ Și mi-e dor de ducă”.

Frumos este poemul ”Rugăciune”, chintesență, în opinia mea, de sentiment omenesc altoit cu extaz dumnezeiesc: ”Maica Domnului,/ Te rugăm, aprinde lumina/ În inima noastră;/ Ridică ceața/ Din suflet și ochi/ Și setea credinței/ Ne-o dă în dar/ Așa cum numai Tu/ Dăruiești inima Ta”.

LIVIU MARTIN