Încă un semn că nu l-am uitat pe Costel Butoi – “creatorul de frumusețe cu miez”


În fiecare an, Facebook, colaborator tenace şi cu memorie durabilă, îmi aduce aminte că, la 17 ianuarie, este aniversarea lui Costel Butoi. De aproape 10 ani, urările de felurite stări şi întâmplări care de care mai bune şi mai minunate nu-l mai ating, pictorul Costel Butoi s-a desprins de viaţa pământească şi poate s-a întâlnit cu acele făpturi din afara Terrei (sau poate doar imperceptibile, nouă, celor tereştri). Şi poate că şi talentele sale sunt apreciate la justa valoare în altă dimensiune. Amintindu-l pe Costel Butoi, am folosit cuvântul pictor – ipostaza în care l-am cunoscut cât am reuşit, în ultimii săi 13 ani de viaţă. De fapt, Costel Butoi a fost un creator cu manifestări remarcabile în mai multe domenii. Puțini sunt cei care știu că pictorul a fost și poet, cu poeme publicate într-o vreme când nu se publica ușor. O singură dată mi-a dat spre (re)publicare câteva tăieturi din reviste literare de prin anii ’80 cu poemele sale, poeme publicate sub pseudonime (Constandin Butoi sau Costa Sandru). În urmă cu vreo 3- 4 ani, în deja îndepărtate vremuri pre-pandemice (mai exact, cu vreo săptămână înaintea ediţiei 2019 a târgului de carte Gaudeamus), unul dintre puţinii prieteni din tinereţea rădăuţeană a lui Costel Butoi – scriitorul româno-francez Matei Vişniec – mi-a spus că intenționează să adune poemele răzlețite de Costel Butoi prin presa culturală a anilor ’80 sau risipite în tinereţe, pe la prieteni. Matei Vişniec, pe care în continuare îl consider ca singurul candidat român cu merite reale (şi cu ceva şanse!) la Premiul Nobel, îşi propusese să realizeze un volum care să arate o altă faţetă a creatorului Costel Butoi – aceea de poet. Pentru a-i completa profilul de creator complex, eu urma să scriu un scurt text despre pictura lui Costel Butoi, din ultima parte a vieții. Apoi a venit pandemia, alte griji, alte preocupări și frământări și am aflat (de-abia în noiembrie 2022) că acel volum apăruse deja, cu titlul “Umbra rănilor”, la Editura TRACUS ARTE, dar din motive de pandemie trecuse neobservat. să-i dăm cuvântul prietenului din tinerețe, Matei Vișniec, pentru care Costel Butoi nu a fost doar un prieten, ci un sensibil creator de frumusețe cu miez”:

Chip lovit…

Suntem puţini cei care l-am cunoscut foarte bine pe Alexandru Constantin Butoi. Cred că formăm un fel de cerc aproape secret. Ne-am hrănit din universul său fabulos, dar şi din fiinţa sa oarecum cristică, discretă, dar şi frămîntată. Alexandru avea o tandreţe interioară infinită, zîmbea aproape la fiecare cuvînt pronunţat şi iradia prietenie inteligentă. Nicio secundă nu era pierdută în compania sa.

Alexandru Constantin Butoi s-a născut în Oltenia, a absolvit artele plastice la Cluj şi a trăit multă vreme în Bucovina. Acolo l-am întîlnit, mai precis la Rădăuţi, oraşul pe care l-a transfigurat prin talentul său, deşi puţini rădăuţeni au înţeles atunci acest lucru. Ceea ce îl adusese la Rădăuţi fusese o poveste de dragoste (cum altfel?), mai precis soţia sa, Stela, profesoară de franceză. Acolo li s-a născut şi copilul, un băiat căruia i-au pus un nume dacic: Cotiso.

Eram tineri, dar şi maturi cînd a început prietenia noastră, prin 1980. Ne puneam aceleaşi întrebări legate de sensul creaţiei, de misiunea artei, de cum trebuia trăit ca să nu facem concesii de nici un fel. Costel obţinuse un atelier la Casa de Cultură din Rădăuţi şi de fiecare dată cînd îl vizitam acolo parcă intram într-un spaţiu magic, se deschidea o uşă spre lumi surprinzătoare, spre limbaje misterioase. Eu îi admiram picturile, el îmi admira cuvintele. Din cînd în cînd Costel îmi citea şi cîte un poem de-al său, dar cu un fel de vinovăţie pe chip, ca şi cum mi-ar fi spus “scuză-mă că intru pe domeniul tău, nu o fac decît ca să-mi stimulez imaginaţia”. Abia acum, citindu-i acest volum extras din arhivele sale, îmi dau seama cît de mult îl fascina şi cuvîntul, nu numai imaginea, şi ce poet înnăscut era.

După căderea comunismului Alexandru Constantin Butoi a fost primit în Uniunea Artiştilor Plastici, a început să expună mai des, a călătorit în Franţa, a avut o memorabilă expoziţie la Institutul Cultural Român de la Paris. S-a despărţit la un moment dat de Bucovina pentru a se instala cu familia la Piteşti, într-un atelier mai mare, căutînd şi apropierea de capitală. A continuat să construiască lumi, evoluînd înafara modelor şi aproape înafara timpului. Poate că din acest motiv rezistă atît de bine în timp personajele sale stranii, figurile sale mirate, extraterestre. Cîteva dintre pînzele sale mă privesc zilnic de pe pereţii apartamentului meu de la Paris şi din casa părinţilor mei de la Rădăuţi.

Viaţa nu l-a lăsat pe Costel să ajungă la vîrsta de 60 de ani. Extratereştrii săi şi personajele sale mitologice l-au înşfăcat şi l-au tras poate într-o lume mai puţin meschină şi grăbită. Dar plecarea sa a fost dureroasă, pusă sub semnul suferinţei şi al unei boli pe cît de rară, pe atît de ciudată.

Mă gîndesc, acum, cu vinovăţie, la prietenul meu. Eu însumi, înşfăcat de viaţă, am fost departe de el în momentele sale cele mai triste. Dar poate că prin această carte de poezie restabilesc comunicarea cu el. Din arhivele sale, familia sa precum şi cîţiva prieteni apropiaţi, Daniel Pişcu şi Dina Hrenciuc, au reconstituit un parcurs poetic. Titlul cărţii, “Umbra rănilor“, mă trimite la ceea ce a resimţit, poate, în ultimii săi ani de viaţă, acest creator de frumuseţe cu miez. Sunt aproape sigur că a plecat dintre noi cu o rană în suflet, legată nu atît de boală, ci de faptul că nu a avut timp să-şi consolideze relaţia cu publicul. Prin această carte, noi, cei care în anumite momente i-am fost publicul cel mai devotat, încercăm să restabilim un vag echilibru.

Poemele sale ar trebui, cred, citite în tandem cu universul său vizual. Un album cu ceea ce a însemnat parcursul de artist al lui Alexandru Constantin Butoi va urma în mod logic. “Chip lovit” este titlul unuia dintre poemele sale. Nu ştiu de ce mi s-a părut că se potriveşte cu aceste rînduri. Chipurile imaginate de el, pe care le revăd şi care continuă să mă tulbure, sunt însă vesele şi sprinţare, doldora de întrebări şi de enigme, deci pline de viaţă. Ele sunt plăsmuite de Alexandru Constantin Butoi pentru un drum lung, cum este şi ARTA pe care a servit-o cu majuscule.

Matei Vişniec

**

Puţin ar mai fi de scris despre Costel Butoi după rândurile lui Matei Vişniec, dar pentru că, de zece ani, Costel Butoi nu mai creează nici în pictură, nici în poezie, reiau rândurile publicate acum vreo două decenii cu prilejul vernisajului uneia dintre expoziţiile sale.

Născut în Dolj (la răscruce de zodii Capricorn-Vărsător, 17 ianuarie 1955), dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979) și-a început cariera artistică în Moldova de sus, mai precis în Rădăuții Bucovinei. Este de înțeles de ce anumite motive (și secvențe) rădăuțene apar destul de des în pânzele sale. Membru al UAP din 1990, Costel Butoi are deja o operă plastică importantă, alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru că, este evident, Costel Butoi are teme care revin frecvent pe pânzele sale, subiecte care-l urmăresc obsesiv, peisaje pe care – periodic – le revizitează poate pentru a retrăi emoțiile de altă dată. Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi poate extrage din fotografii și ilustrate informație suficientă și pretabilă la prelucrare plastică, în așa măsură încât din ’’model’’ mai rămâne doar ideea. Deși recente, tablourile sale par să aparțină unor maeștri deja validați de istoria picturii. Au și culorile, știința armonizării volum-culoare și până chiar și patina.  Costel Butoi pare să fie îndrăgostit de Veneția ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneției cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneția îl atrage, ci și arhitectura burgurilor transilvane: Turnul Sfatului din Brașov sau mai multe secvențe sibiene, dintre care Aleea Scărilor, pare să fie favorită la locul întâi. Costel Butoi alege locuri cu care privirea publicului, dar și a pictorului sunt obișnuite și pe care le trece prin filtrul sensibilității proprii. În forma finală a tabloului, realitatea este mai mult citată decât redată. Efectul este că locul poate fi citit, recunoscut, dar mai importantă decât locul pare a fi aura locului, parfumul unui colț de oraș, ale unui pod, ale unei scări. Așa cum în ’’Oameni mâncând cartofi’’, tabloul lui van Gogh pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea și aerul unei căpițe de fân sunt atât de vii și pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanșa un acces de rinită alergică.

**

Pentru a acoperi cu fapte categorisirea lui Costel Butoi ca fiind pictor-poet, oferim spre lectură o selecție din poemele alese de Matei Vişniec pentru volumul  „Umbra rănilor” (semnat CONSTANDIN BUTOI), volum apărut la Editura Tracus Arte, în plină pandemie de Covid (2020)

Discipolul serii

Ea se oprea mereu

Cerșindu-şi ochiul

celor din jur

 

ea nu primea altceva

decât ecoul acelei

procesiuni continue

 

apoi îşi privea tăcută trupul, undeva…

peste timp şi ruga

arborilor o scria în piele

ca un supus discipol

se înserase peste

aluviunile sângelui şi

ea se oprea şi nu se oprea

 

Trupuri însingurate

Stăm lipiţi… parcă de la începutul lumii

și totuşi, în fiecare clipă ne căutăm

de ceva ca ne-ar mai putea lipsi

de vreun gând inventat pe furiş

de-un albastru… da,

un albastru mai cald

încălzit nu de stele

de altceva mai cald

de piatră preţioasa prinsă-n inelele noastre

ce ard

 

un început neinventat

ne doare

cum pe lupul hăituit

culcuşul cald și părăsit

acelaşi ochi sărutând o pală de vânt

aceeaşi limbă unui singur cuvânt

 

o, trupuri însingurate

adunaţi-vă urmele înzăpezite

cum merii umbra florilor primăvara

 

Partituri refuzate

Tot mai departe

mâinile acelor prieteni

– filamente agăţate în sârmale unei partituri

refuzate

și spasmul jocurilor fluide

și neincăpătorul palat al secundei

tot mai departe

o ceaţă în pulberi le acoperă

până şi ultimul tremur

al cuvintelor ce-au rămas nerostite

când orice culoare migrează

din albul măr

şi orice fibră se-nmoaie

în coaja mustită și neagră

tot mai departe

chipul lor logodind aerul

cu lumini frânte-n veurile cearcănelor

scriitură al cărei înţeles îmi rămâne străin

și ultimul salut

tot mai departe

 

Numărătoare inversă

Ai frăgezit vreun pustiu

cu dor de iarbă

când bobul de apă

în toiul luptei e victorios

ai prins din gura vântului

un sclav de praf

pentru casa viselor care te năruie

în tine ai ars

norul cel cuminte

când umbra lui te strânge şi

focul din piatră sufletul ţi-l macină

când carnea şi gândul

dorm laolaltă

încerci să spargi oglinda ce-ți arată

întoarsă lumea ei

dospită în imagini lăptoase unde

osul nu cântă…

cocleşte şi curge

vezi… braţul tău metalic

se îndoaie când mierla îl atinge

şi-n ocni de lumină

scutul frunţii se-ntunecă

 

gustul trecerii prin zid aduce

pe tavă o numărătoare inversă şi

armele toate le întorci spre tine

Un îngeri respiri

 

Trup

picurat pe frunze

clepsidră – atom cu braţe inegale

noapte – zi – celulă

noapte – zi – celulă

linie suptă

irisul

născător de statui străvezii

plânsul

înghiţitor de inimi

râsul

frunte ‘nvelită-n coral

triumf sortit ploii

în ochiul solar

 

trup desfrunzit

pe urmele gândului

împăturind ecouri,

vis cu granit

zburat printre degete oarbe

laguna ispitei – dur anotimp

în scâncete surde un înger respiri

 

al golul…

împresurat de stafii cu pieile ude

în colbul-nadir

 

trup de-mprumut

locul dintâi îl pierzi

răscolind în cenuşă chipul avut

umbre ascunse-n lumină

biruite spre nopţile lungi

 

trup picurat pe frunze

urdore ascunse

trup desfrunzit

răscolind în cenuşă

trup de-mprumut

 

În mijlocul drumului

Feerica stare…

mă prindă în mijloc de drum

când trotuarul din stânga

ca un prieten îndatorat se face că nu

mă vede şi cel din dreapta

jubilează la orice poticnire

şi şoaptă a neputinţei mele

 

trec mai departe

nepăsători

în turme trec… toți

și eu rămân

să filmez asudând

acest câine într-o baltă de sânge,

o pungă de plastic pe care peşti -fantomă

desenează ilegale acvarii,

aceleaşi urme ale unei maşini preistorice

al cărei motor se înfundă din ce în ce mai des

* *

Despre poezia lui Costel Butoi Costa Sandru am găsit un articol semnat C.H., articol intitulat ”există un unghi care nu se frânge” (probabil publicat în Luceafărul), pe care îl citez integral: „Scribii, ca și zugravii care pun în zid fără caznă și fără zăbavă albastrul răpit chiar de deaspura creștetului lor, sunt rari, puțini la numărătoare, întotdeauna. Costel Alexandru Butoi, mai zis și Costa Sandru, eremit printr-un deșert de pânze, taciturn secerător de miraje și interogații între o paletă cu vopsele apocaliptice și un mușuroi de cuvinte războinice, cu umbra șiroind din spărturile gresiei, este, înainte de toate, un nume. Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Matei Vișniec îl știu pe dinafară. I-au numărat și călimarele. Pictorul își pictează necuvintele și își scrie ciudatele imagini; se exprimă prin Carul Mare ieșind din câmpiile cerului, clătinându-se sub snopii propriei măreții…”

**

Dragă Costel, rândurile acestea sunt o dovadă că nu te-am uitat și că ne pare tare rău că ne-ai părăsit atât de devreme. Îţi mulţumim pentru opera pe care ne-ai lăsat-o (operă pe care ştiu că o considerai în curs de elaborare) şi ne gândim mereu la tine… Nici n-aş avea cum să nu mă gândesc, pentru că singurul tablou pe care-l am în apartament (şi pe care îl public acum) este pictat de tine şi chiar şi locul în care este amplasat este ales tot de tine (ce-i drept erau puţine opţiune, alegerea mea fiind să trăiesc într-o adevărată bibliotecă…) Şi îi mulţumesc nu doar lui Matei Vişniec pentru volumul alcătuit, ci şi Mariei Antoniac pentru portretul pe care ţi l-a făcut atunci demult, în tinereţea ta/voastră rădăuţeană.

P.S. Acest articol ar fi trebuit să apară la jumătatea lunii ianuarie, în apropierea zilei de naștere (17 ianuarie) a pictorului-poet. Dar, un accident petrecut chiar în ziua solstițiului de iarnă 2022, m-a scos din funcție pentru 6 săptămâni. Aș fi putut să-l public în apropierea datei de 29 iunie când, în 2013, sufletul lui – probabil sătul de incompatibilitățile cu lumea noastră – a ales să ne părăsească. Numai că o serie de experiențe m-au învățat că ceea ce e bine să fie făcut e bine să fie făcut din timp, căci nu se știe niciodată…

CRISTIAN SABĂU

 

Articol adăugat în 8 mai 2023

Mai poţi citi şi…