DESPRE TRECUTUL VIITOR AL LUI SPIRIDON VOINESCU

Există volume de debut și există volume de maturitate. Între ele, bătaia de inimă a unei conștiințe despre care, în cazul lui Spiridon Voinescu, putem spune că este o conștiință poetică.

”Trecutul viitor”, publicat anul acesta, reunește versuri a căror putere de seducție a fost verificată inițial pe Facebook. Rețelele sociale joacă, de ceva vreme, rolul de cavaler de onoare, de însoțitor atent, binevoitor al logodnicului care își pleacă genunchiul înaintea publicului cititor. Spiridon Voinescu s-a dovedit a fi un logodnic fermecător, de vreme ce, în fiecare joi, dedicată poeziei, culege florile aprecierilor entuziaste ale prietenilor virtuali.

Adunate în volum, poeziile structurează atât o biografie, cât și actualitatea românească, din perspectiva pulsiunilor, a tensiunilor specifice, pe de o parte, din perspectiva relației dintre centru și limită, dintre liniar și transcendent, care guvernează condiția umană, pe de altă parte.

Spiridon Voinescu realizează că suntem părți ale întregului și că, prin urmare, întregul vibrează în noi, indiferent de distanțele pe care, voit sau nu, le așezăm între secvențele spațio-temporale: ”Ni se trag zilele ca niște fire/ lungi se fac, lungi râuri albe/ de vertebre de nu mai știi/ ce, cum vine/ de te uiți la oasele strămoșilor/ sau la ale tale/ ca după o moarte/ prin care ai trecut cu bine”.

Poetul iubește. Nici n-ar avea cum să ocolească iubirea, n-ar mai fi poet. Numai că iubirea lui seamănă izbitor și cu vremea de afară, și cu vremurile. E o iubire fragmentată, trăită pe fugă, disperată, apăsătoare. E ca atunci când te doare, dar nu vrei să pui capăt durerii, pentru că, fără ea, ai înceta să exiști. Pentru Spiridon Voinescu, existența, cu iubire cu tot, înseamnă durere: ”Ce înger plânse când văzu/ atâta negură de stele?/ ce contratimp, ce eu, ce tu/ ce carusel, ce os, ce piele,/ ce ostoire, câtă carne/ pentru o aripă de praf/ ce nu-i văzută prin lucarne/ de ochiul vreunui fotograf…”

Aceeași neputință de a se extrage din context îl urmărește de-a lungul tuturor rememorărilor sale. Din copilăria, fericită cândva, s-a mușcat pe ascuns, visul îl transformă în fugar, singurătatea în câine, corpul care îmbracă ființa se mișcă aidoma unei umbre, amintirile sunt păsări de pradă, așteptările există doar în ideea că i-ar putea reîntregi universul personal, iar boala nemiloasă de care suferim toți, viața, îi lipește de frunte stigmatul de condamnat fără posibilitatea grațierii. De fapt, de autocondamnat, cum își intitulează ultima poezie din volum, fiindcă – nu-i așa? – iadul este, în ultimă instanță, rana propriei conștiințe. ”Trecutul viitor” rămâne o carte deschisă. Poetul, călător prin timp, o va completa sau o va rescrie, cu siguranță. Important este că mesajul ei a ajuns la noi și că ne-a atins sufletele.

DENISA POPESCU