FILOSOFIA CA ARTĂ A VIEȚII
Filosofia ca artă este titlul primului eseu din cartea lui Hermann Keyserling, Despre Arta Vieții (trad. de Octavian Soviany, Ed. Sens, Arad, 2019). Țin minte că, în Despre conștiința filosofică, Lucian Blaga polemiza cu autorul ale cărui origini se găsesc în aristocrația baltică, estoniană, acuzându-l că ar suprapune până la indistincție cele două domenii ale spiritului: arta și filosofia. Într-adevăr, filosofia este definită de Keyserling drept o conferire de formă unei materii preexistente, ceea ce face și arta, dar prin aceasta nu i se neagă specificitatea mijloacelor conceptuale, nici a materiei asupra căreia se aplică gândirea filosofică, respectiv cunoștințele acumulate într-o anumită epocă, inclusiv cele științifice și nici țelul propriu care este Adevărul. Ce-i drept, acesta este o fațetă a Frumosului, pe care arta îl creează direct și cu alte mijloace. Apropiind filosofia de artă, dar fără a le confunda, Keyserling dorește să accentueze caracterul personal al oricărei construcții filosofice. Latura obiectivă a acesteia se referă la meșteșugul gândirii, cu legile sale ce se pot învăța și la asimilarea cunoștințelor științifice ale epocii, însă o filosofie nu se reduce la erudiție, ci înseamnă, în primul rând, o modalitate de punere a problemelor, care reorganizează materia dată într-o formă nouă. “De aceea, scrie autorul, problema esențială a filosofiei, ca și a fiecărei arte, este aceea a formei. Problema valorii cutărei viziuni asupra lumii se reduce în cele din urmă la o problemă de stil”. Stilul nu înseamnă însă scriitura frumoasă, deși marii filosofi au fost în genul lor și buni scriitori, ci adâncirea întrebărilor, reformularea necunoscutului, astfel încât să devină cognoscibil.
De peste 2500 de ani, de când există filosofie în Occident, s-a tot pus întrebarea: cărei nevoi slujește această activitate? Conform lui Keyserling, filosofia nu abordează decât o singură mare problemă: a raportului dintre Natură și Spirit sau, în termeni mai apropiați de teologie, dintre lume și Dumnezeu. Filosoful, ca și artistul, caută să imprime formele Spiritului în Natură, cu scopul obținerii unui echilibru, ce-l interesează personal, între cele două entități aflate într-o tensiune polară. De aceea, orice filosofie demnă de acest nume, ca și orice artă, poartă amprenta personalității celui care a creat-o. Pe de altă parte, valoarea ei obiectivă rezultă, paradoxal, tocmai din caracterul ei personal. Spre exemplu, o capodoperă unică prin originalitatea ei ne trimite, cum spunea Platon despre lucrurile frumoase, la Ideea obiectivă a Frumosului. La fel, adevărul abstract nu există, după cum a demonstrat Kant, decât în raport cu un subiect cunoscător. Reise că o filosofie, care este o artă în sensul indicat mai sus, de conferire a unei forme cunoștințelor acumulate printr-o problematică trăită personal, cu cât pare mai obiectivă, adică mai general valabilă, cu atât este o creație mai personală. ”Cine caută adevărul, încheie consecvent cu sine filosoful, trebuie mai întâi să-și exprime desăvârșit propria personalitate”.
Dar nu numai filosofia, ci și viața trebuie să fie artă (de aici titlul cărții), adică o așezare în centrul ei a Spiritului, în detrimentul elementului teluric. După Keyserling, omul este un microcosmos, o ființă care recapitulează întreaga realitate, de la minerale trecând prin regnul vegetal, apoi animal, până la ordinea emoțională și morală. Toate acestea țin de Natură, însă el, omul, mai are și o a doua origine, Spiritul, înțeles nu în sens intelectualist, ci în felul numinosului pe care Rudolf Otto îl găsea prezent în toate marile religii ale umanității. El este o forță cu nimic inferioară naturii primordiale, Ganei, ba dimpotrivă, capabilă prin om să o domine pe aceasta din urmă. Prin relația antangonică dintre Natură și Spirit, Keyserling dă seama în vasta sa operă – pe care Editura Sens intenționează să o traducă și să o publice integral (au apărut deja mai multe volume) – într-un mod foarte profund și original de multiplele fațete ale realității umane, luminându-i valorile, diagnosticându-i rătăcirile și propunând totodată soluții pentru atingerea unei înțelepciuni a acceptării vieții, opusă nihilismului devastator în vremea sa (a murit în 1942 ca autor interzis de regimul nazist), ca și astăzi. De altfel, el a întemeiat în anii ¢20 ai secolului trecut o școală de înțelepciune la Darmstadt.
Modul de gândire al filosofului estoniano-german, opunând realitatea Spiritului realității Naturii, este de tip platonician, însă unul care nu devalorizează lumea sensibilă, telurică, ci consideră necesar ca asupra ei să se exercite lucrarea dătătoare de formă a Spiritului. Însă Spiritul nu are realitate decât prin întrupare în materia naturală, altfel este doar o abstracție, apanaj al intelectualilor, nu foarte iubiți de Keyserling. Împlinirea vieții nu se realizează, cum crede majoritatea, pe planul Naturii, de exemplu prin satisfacerea dorințelor, ci pe cel spiritual, al Artei Vieții. Acolo este posibilă atât fericirea, adică sentimentul împlinirii prin conferirea unui sens vieții, cât și bucuria, emoția specifică unei vieți spirituale (opusele lor sunt frica și foamea, dominante ale Ganei). Cu accentul său pe bucuria de a fi și nu pe frică (angoasă), Keyserling este exact opusul lui Heidegger. Prototipurile Artei Vieții, adică ale centralității Spiritului, sunt, pe planul individualității, Sfântul, Eroul și Artistul. Primul își sacrifică dorințele naturale pe tărâmul aspirației spre un dincolo, al doilea își acceptă destinul (moartea), pentru a-și afirma identitatea spirituală, iar prin opera de artă, artistul întrupează spiritul în materie. Exemplele lor trezesc entuziasm și pot îndemna și pe alții să-i ia ca modele. La nivel colectiv, echivalentul celor trei este Omul de Stat, figură rară în istorie, care reușește să facă din stat o operă de artă, subordonând spiritului elementele telurice, în lumea cărora acționează politicianul. Acesta este chiar opusul Omului de Stat, a cărui operă transformă un popor (entitate telurică) într-o națiune, prin crearea unui Stat ce poate să lege politica și economia de Spirit. Națiunea este iarăși un fenomen rar în istorie, căci “nu devine națiune decât un popor care atinge un stil spiritual personal”. Privilegierea națiunii și nu a poporului este unul dintre motivele pentru care Keyserling nu a fost agreat de regimul lui Hitler, ultima sa lucrare, Cartea originii, nefiind publicată decât după moartea sa, în 1947.
Perspectiva, chiar metoda holistică keiyserlingiană, după care totalitatea determină părțile, iar intuiția (totalității) este cheia înțelegerii interioare, diferită și chiar opusă cunoașterii doar exterioare, vine în răspăr cu spiritul analitic al gândirii contemporane, incapabil de raportare la întreg. De aceea, filosofia sa orientată spre înțelegere poate fi o alternativă viabilă la filosofia academică, marcată de analiticitate și destul de neputincioasă în a ieși dintre zidurile universităților.
Keyserling a fost și un mare călător, autor al Jurnalului de călătorie al unui filosof, care l-a făcut cunoscut în epocă Europei cultivate, și al Analizei spectrale a Europei. A ajuns și în România, conferențiind în 1927 la București și scriind (în ultima carte amintită) pagini care ar merita (re)citite, despre latura noastră greco-bizantină, mai specifică nouă, credea el, decât latinitatea. Merită semnalat și articolul scris atunci de Nae Ionescu și inclus de Mircea Eliade în Roza Vânturilor. Subliniind stranietatea personajului, filosoful român încheie ironizându-i pe cei care ajunseseră să-l compare pe Keyserling cu Iisus Hristos. Totuși, gândirea sa, deși nu prea în litera dogmei, dar în nici un caz anticreștină, reușește să lumineze multe implicații ale Revelației vechi și nou testamentare, fundamentale pentru înțelegerea de sine a omului european.
LEONID DRAGOMIR
