COSTEL STANCU – Poeme

***

Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului

ni se ating uneori. Fiecare poartă în sine

scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui.

Eu tac, nedumerit,

ca un hoț într-o casă goală. Un animal de circ

ce a uitat să vâneze și se mulțumește cu

bucățica de zahăr din palma dresorului său.

Un spectacol de instincte mutilate e omul.

O încercare nereușită a lui Dumnezeu

de a se autoexila.

***

niciodată nu rămâi cu adevărat singur te însoțește

memoria acest animal de companie care ți-a fost

dăruit încă înainte de a te naște oare de ce nu ai avut

curajul să îl alungi pe când era doar un pui te întrebi

simți cum jumătatea ta plină cade în jumătatea

ta goală urmați tobele prăpastia nu e departe eu

mi-am risipit frumusețea pe orbi nu m-am înșelat

strigă femeia părul ei se întinde peste lume lung

în el s-ar putea ascunde o întreagă

armată de dezertori tu nu vrei decât să stai întins

pe o pajiște verde să vezi cum zboară acoperișul

lumii să nu pui întrebări iar la sfârșit toți să spună

lui i se vor ierta multe căci a iubit mult.

***

E dimineață. Pe căpățâna de zahăr a lunii

se adună furnici. Firimitură cu firimitură,

o vor căra de aici. Din desenul peșterii,

se desprinde și fuge un câine. Timpul fură din

el însuși, dar tot întreg își rămâne. Se așază,

pe oiștea lumii, o pasăre sură. Sunt viu și

mort în egală măsură. Trezește-te, îmi

strigă iubitorul de rouă, astăzi ți se aduce

o inimă nouă! El nu știe, naivul,

că-i zadarnic să speri: săgeata

a fost trasă încă de ieri.

***

Te iubești cu fantoma din mintea ta.

I-ai dat nume de bărbat și speri să îi fii mireasă.

Zadarnic îți cânt la fereastră, îți scriu poezii,

fac douăsprezece munci supraomenești pentru tine.

Zadarnic port la gât podoaba înșelătoare a umilinței,

mă scald în mătase, dorm singur cu luna,

măsor de zece ori înainte de a tăia o dată

• neobosit croitor al nimicului.

***

Sunt gropar într-un oraș unde,

aparent, nu moare nimeni.

Sap gropi ce rămân mereu nefolosite.

Dimineața, vin unii cu schițe perfecte:

lungime, lățime, adâncime.

Insistă să respect măsurătorile,

plătesc, pleacă și

nu îi revăd niciodată.

Seara, apar alții și îmi cer

să pun pământul înapoi,

în gropi.

Insistă să nu rămână

niciun bulgăre pe dinafară.

Plătesc, pleacă și

nu îi revăd niciodată.

A doua zi, o luăm de la capăt.

Aș înnebuni

dacă nu aș juca zaruri

cu paznicul cimitirului!

***

Mă priveai (ne)vinovată.

O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.

În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.

Nicio inimă nu e vie până când

nu îi ștergi conturul, îți spuneam.

Tu tăceai. Așteptam unul lângă celălalt

– două bucăți de cremene cu care

Dumnezeu întârzia să aprindă focul.

***

nimeni nu știe de unde vii încotro pleci

ești mai misterios decât un mormânt

fără cruce

mâinile te dau de gol

miros

a tot ceea ce ai atins

pe furiș.