Ionuț Calotă-Poeme
”DIMINEAȚA BĂRBATUL IESE DINTR-O VIAȚĂ ȘI INTRĂ ÎN ALTA”
danielis
iubesc această femeie cu frunzele verzi
cu cuvintele dezghiocate
cu braţele pline
de îmbrăţişări
ca o primăvară căreia îi place
să umble cu umerii goi
ea îmi aduce vise de nicăieri
privirea mea
ajunge înlăuntrul ochilor ei
ca un ecou
de inimă
floare de pasăre
ţi-am spus
eşti caldă
probabil ai sânge de pasăre
cu pleoapele basculezi noaptea
loveşti între genunchi
ochii mult prea deschişi ai apelor
jarul luminii de pe flori
e părul tău
atât de uşor
precum aerul
în care zboară
un înger
ezitare
lumina rămâne încurcată
în părul ei
ca o întrebare
ea traversează camera
cireşul împarte
manifeste albe pe stradă
iar eu nu pot să adorm
pe balconul meu
se întâlneşte noaptea
cu ziua
alb lângă alb
te privesc atât de intens
că mi se topesc pleoapele
tălpile tale depun pe zăpadă
petale din inimile noastre viscolite
azi ne cântă la pian soarele
şi ne trezim eliberaţi
ca dintr-un bloc de gheaţă
veşnică
doar noi doi
atât de aproape
alb lângă alb
dimineaţa bărbatul iese dintr-o viaţă şi intră în alta
dimineaţa bărbatul este orb
nu-şi mai recunoaşte femeia
nu vede cum se adună în jurul său copiii
el trebuie să plece la război dimineaţa
ca să-şi recapete vederea
dimineaţa bărbatul este orb
el se vindecă doar dacă fiecare zi este duminică
dacă faci dragoste cu el dimineaţa
bărbatul se desfoaie până devine copil
iar sângele lui începe să curgă
prin caloriferele casei tale
întreaga lume se ridică între pereţii
pe care el îi construieşte
doar seara bărbatul se linişteşte
se aşază într-un tablou
şi cu voce aspră sperie intruşii
seara bărbatul este doar însetat
el este pământul care absoarbe apa
iar femeia se apleacă şi coboară tăcută în bărbat
soarele se visează
soarele se visează traversând strada
îngrozit canalul deschis
sângerează
sus la mansardă
pianistului i s-a încurcat un fluture
între degete
metroul îi curge pe sub picioare
râu subteran apocaliptic
vai
îmi crapă degetele de atâta adevăr
soarele spune
ăsta a plecat cu autostrada spre cer
interior de oraş cu fotografii mişcate
se face noapte până la os
oraşul se retrage încet
în suburbii
rămâi singur
o peşteră pustie
priveşti cum
se sting şi se aprind zilele
e atât de întuneric
pisicile oraşului
se ghemuiesc în jurul fricii tale
cu fălci mari hârşâite
spaima roade din betonul camerei
când flacăra unui strigăt
aprinde ziua
poezia pe valuri
în această casă am întâlnit-o pe
Virginia Woolf
dansa pe lampadare de aburi
în toate rochiile ei transparente
o cunoşteam după ridurile fine ale tencuielii după cum se legănau paginile cărţilor
între un perete şi altul
valurile ei imense muşcau
din geamurile încăperii
aşteptând nerăbdătoare
să ridic ochii asupra ei
grădina îşi trimitea prin ferestre pomii
să-şi tatueze fructele pe umerii mei
cu toate culorile sunetelor
acum strâng amintirile astea vechi
într-o conservă de tablă ruginită
viaţa este o carte
într-un singur exemplar
totul se întâmplă aici
atât de repede
cât pauza
între reclame
literă iniţială
dacă întorci capul
o să răstorni copacii
toată lumina împrejur
se va sparge revărsându-se
dacă întorci capul
alungi această nimfă
această fereastră ce se deschide
această literă iniţială
pe care o ascunde soldatul îndrăgostit
în cămaşa care
explodează
eşafod de şoapte
ceasornicul atârnă
precum liniştea
pe gâturi de lebădă
stau faţă-n faţă cu această zi
abia tăcând
în aşteptare
mă sprijin cu privirea
de marginile zilei
soarele îmi măsoară trupul
un zid alb creşte prin umerii mei
arşi
vietate de zinc
dincolo de mine
îmi uit deseori numele
iar visele nu le mai pot
duce niciodată la sfârşit
împart în fiecare dimineaţă
pâinea coaptă
pe străzile pustii
lumea e părăsită
de o veşnicie
în loc de inimă ridic
o biserică
fără ziduri
câte o cruce
ploaia asta îmi haşurează privirea
ridică gratii transparente între mine şi tine
lumina oarbă se cojeşte singură
de pe trupurile noastre moi
cât să putem zbura
aşa se face
deodată duminică
începe să ne crească
câte o cruce în spinare
devenim fraţi
deci păsări
prima toamnă
rugina mi se imprimă
singură pe degete
în timp ce te caut
în trupul meu fără de margini
îmbrăcat sunt acum în armură
am sălbăticit
am pielea năpârlită
o piele de hârtie plastifiată
desenez pe inima roasă a caldarâmului
umbre ciudate
mă izbesc de tramvaie îngălbenite
se răstoarnă în mine
un cilindru de piatră
lichefiată
asurzitor de verde
tu deschizi ferestrele toate înspre mine
iar mâinile mele dezbracă pomii
sub care se coc aşteptările
pe pământ cad frunze
parc-ar fi din nou
pentru prima dată toamnă
credinţă
merg peste câmpuri cu teamă
ca şi cum aş călca
peste frunţi de copii
în urma mea
încolţesc guri umede din pământ
prin văzduh mă caută
o rădăcină
ce se încovoaie în aerul crud
mi se face noapte
tot trupul îmi curge
îngenunchind
portretul bunicului
mă retrag într-un colţ
şi când nu mă vede nimeni
închid ochii şi derulez cinematografic
paginile fiecărei zile
soarele pare să aibă cearcăne noi
şi lasă să cadă toate culorile de pe flori
iar luna a luat-o la fugă
pe drumul spre copilărie
revăd un muzeu al sentimentelor
plin cu relicve ale tuturor emoţiilor trăite
mă aşez confortabil în fotoliu
şi deşi nu fumez îmi aprind o ţigară
bunicul meu pierdut
voia să mai simtă o dată
cum fumul îi usucă plămânii
el îmi vorbeşte iar eu mă topesc
odată cu poveştile sale
telefonul sună de niciunde
e ca atunci când încă mai locuiam
în bunicul meu
în poveştile sale
portretul bunicii
e o zi în care simt că nu mai am vârstă
iar noaptea nu se mai grăbeşte să vină
azi nu mai colecţionez obiecte
ci momente speciale
aşa cum e portretul bunicii
pe care l-am schimbat pentru
două visuri şi o virgulă ciobită
a rămas o umbră pe perete
care în fiecare noapte creşte
îmi acoperă tapetul
trupul
eu gonesc iarăşi
pe un căluţ de lemn
prin camera deformată
iar chipul bunicii
se tatuează pe
ochii orbi ai orelor
aşa adorm pe patul meu de gânduri
îmi reamintesc că eu doar visez
ce mi se-ntâmplă
poeticis
îmi plac poeţii
pentru că sunt mai înalţi decât noi
când intră într-o cameră
ating cerul cu fruntea
nu le pasă de timp
zilele aşteaptă să-i urmeze
aliniate cuminţi în jurul lor
cuvintele dresate
se preling îndrăgostite
peste frunţile transpirate
urmându-i peste tot
acolo unde ei călătoresc visând
şi pentru că toate acestea se întâmplă
poeţii au fost condamnaţi definitiv
la viaţă
vorbind despre lebădă
sunt un copil cu silabele îndoite
aproape cochilii de sunet
mă trezesc săpând dimineaţa fântâni
a mirare
mâinile mi se lungesc până la pământ
tu taci
ţi s-a descheiat un nasture
şi ţi se vede inima
înfometată te apleci să culegi o floare
şi floarea te răpune
dar crezi tu că vorbind despre lebădă
exist?
veşnicii
uneori mă întorc în camera veche
unde bunica dă gust mâncării
cu lacrimile ei sărate
apoi îşi strigă răbdătoare nepoţii
cu numele părinţilor
în timp ce îşi leagănă prăjiturelele celebre
pe lungul drum care duce către masa
unde poftele noastre aleargă deja vesele
bunicul se aşază mereu ultimul pe scaun
el îşi varsă domol sângele fierbinte în căni
şi mângâie atent pământul netăcut
din oalele crăpate de sete
uite aşa liniştea noastră se lipeşte de pereţi
iar aerul camerei se preschimbă în cuvinte
ce ne vor hrăni mai târziu
toate nopţile
iuburbie
m-ai chemat de afară
era ger
eu o bucată de gheaţă în braţele tale
am început să mă topesc uşor
de la frumuseţea ta
ai tras noaptea ca o perdea
peste noi în pat
până ni s-au topit trupurile vechi
şi ne-au crescut altele fragede
tu îţi şlefuiai
umerii fosforescenţi de mine
în timp ce zilele
cădeau singure din calendar
m-ai luat de mână
şi m-ai dus în stradă
să aprindem luminile oraşului
dar noi mergeam încet
atât de încet încât
strada o luase
înaintea noastră
