A FOST ODATĂ CONSTANTIN MOSOIA

26 aprilie va fi, câtă vreme va mai exista cine să și-l amintească și să-l pomenească, ziua de naștere a pictorului CONSTANTIN MOSOIA. Mosoia – simplu, cum îi plăcea să se prezinte – a fost unul dintre puținii, foarte puținii oameni liberi pe care i-am cunoscut. Avea libertatea păsărilor, pe ele nu le poți îmblânzi cu adevărat, zboară pe lângă tine, se opresc și dau roată cu privirea, uneori își adâncesc ochii în ochii tăi și atunci tresari, pentru că intensitatea acelei priviri nu e omenească. Orice s-ar întâmpla, păsările îți vor scăpa printre degete, chiar dacă nu te vor părăsi niciodată.

Ca păsările era și Mosoia. Profesor de sport, a urmat ”cursuri libere de pictură” – o altă formulă de prezentare, la care nu a vrut să renunțe. S-a născut în 1943, la Văleni-Podgoria, în comuna argeșeană Călinești. Dintotdeauna, a existat o relație de dragoste profundă între el și pământ, între el și tot ce crește din pământ. Nu știu să fi pictat cineva verile la țară, în câmp, când poți pipăi  amiaza, mai răscolitor decât le-a pictat Mosoia. Lumina – eliberată – e prezentă în toate lucrările. O lumină vie, pentru că, indiferent cât de greu cade, nu te lasă fără aer. Dimpotrivă, îți intră în ochi, în urechi, în nări, o simți cum coboară în plămâni, ca să se odihnească acolo o vreme, ca o bătrânică tăcută și obosită. E o lumină care vine de foarte departe, iar această depărtare, această melancolie a luminii călătoare, uitând de unde-a plecat, neavând nevoie, probabil, să țină minte, e de găsit numai la Mosoia. Așa cum numai la Mosoia natura vegetală trăiește cu patimă, trecând din corpul ei plăpând în simțurile tale, tocmai pentru a prelungi starea de bine, frenezia, clipa.

Pictorul adus de spate, cu șepcuța pe-o parte, scoțând de zor fum gros pe nas și pe gură, până i se tulbura albastrul ochilor, este o imagine standard. Puțini dintre artiștii întâlniți de mine se conformează acestei imagini. Mosoia intra în tipar, dar lui nu-i păsa cum arată. Nu-i păsa nici că va muri într-o zi. El voia să picteze și să pescuiască. Și, desigur, să aibă cu cine schimba o vorbă, în fața unei căni mici cu țuică tare, cea mai tare. N-a umblat mult prin lume. Dar au umblat lucrările lui. Și încă pe toate meridianele lumii. Obișnuia să stea vara în Grecia, după ce fiica i s-a căsătorit acolo. Nu stătea degeaba. Lumina lui s-a îndrăgostit de lumina de la poalele Olimpului, de lumina din insule, de viețuitoarele marine, de pescarii încremeniți în timp, de bărcile lor ca niște fantome de bărci, de nisipul amestecat cu sare. Pe toate le-a luat cu el, acasă, și le-a expus.

Constantin Mosoia n-a pictat oameni. S-ar putea crede că peisajele lui se topesc de singurătate. De fapt, nu-i așa. Mosoia a pictat spiritul locurilor, al anotimpurilor, pribegia nevăzută a tuturor sufletelor de pe această planetă. Locurile, anotimpurile n-au nevoie de oameni ca să existe. Numai oamenii își închipuie că ar avea. Mosoia a pictat o viziune a Raiului.

Toți cei care i-au stat în preajmă l-au prețuit. Este, iarăși, printre puținii care au devenit membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România, fără să fi absolvit o facultate de profil. La vernisajele expozițiilor lui, nu puteai rămâne abătut, chiar dacă nu erai în apele tale. Mosoia îți punea mâna pe umăr, expoziția te lua și ea în brațe, se vorbea, se aplauda, erau vremuri bune, vremuri frumoase, n-am știut să le vedem lumina, am cârcotit, singurul care nu cârcotea era Mosoia. Ca și cum ar fi știut ceva.

Ne-a părăsit în 2013, la 70 de ani, în a treia zi de Paști. Toată familia a fost lângă el. Insuficiență respiratorie acută – a spus doctorul. Eu cred că lumina aceea foarte veche, însoțitoarea lui de fiecare zi, lumina aceea n-a mai avut loc în pieptul lui. Cred că n-a mai avut loc nici Raiul pe care ni l-a lăsat moștenire. S-a dus, cu Lumină și cu Rai, lăsându-ne amintirea ca pe-o bucurie!

Prof. LIVIU MARTIN