FARMECUL DISCRET AL CLASICISMULUI


Mihai Șora îmi povestea odată despre un concurs național, organizat în perioada interbelică de Institutul Francez pentru elevii de liceu, unde li s-a cerut să răspundă la întrebarea dacă un nou clasicism mai este posibil. Răspunsul său a fost că da, este posibil, cu condiția să preia energia eliberată de mișcarea romantică ce a urmat clasicismului anterior. A câștigat atunci premiul I pe țară, iar răspunsul dat i-a marcat, consider eu, întreaga operă. Într-adevăr, gândirea lui Mihai Șora este străbătută de tensiunea dintre romantismul de tip rousseau-ist și anumite rigori, ce țin mai degrabă de clasicismul umanist și de creștinism. Când am scris despre filosofia lui Mihai Șora, eu m-am raportat destul de puțin la influența lui Jean- Jacques Rousseau asupra gândirii sale, deși știam că tradusese Visările unui hoinar singuratic. Abia după lectura Eseurilor antiromantice ale lui Irving Babbitt (trad. de George Arion jr., Editura Contra Mundum, București, 2021), am înțeles influența enormă pe care a avut-o autorul Contractului social nu doar asupra filosofului român, ci și asupra întregii modernități.

Autorul, profesor la Harvard pe la începutul secolului trecut și maestrul lui T. S. Eliot, este considerat de prefațatorul cărții, Ninel Ganea, nu “omul unei singure cărți, ci omul unui singur gând – felul în care tradiția clasică a fost distrusă de umanitarismul sentimental și de cel pozitivist”. În cele ce urmează, îmi propun să explicitez acest gând, într-adevăr central în gândirea lui Babbitt.

Voi începe cu termenul umanitarism, care poate părea apropiat sau chiar echivalent cu umanism, dar care, susține profesorul american, este chiar opusul acestuia din urmă. Sensul cel mai adânc al umanitarismului este religios, întrucât vizează înlocuirea Împărăției Lui Dumnezeu cu împărăția omului, fiind deci în opoziție cu creștinismul, ca principala religie a Occidentului. Deși umanismul  –  cu origini în Grecia antică, al cărui obiectiv esențial este  viața trăită echilibrat, în jurul unor valori precum bunul-simț, bunul-gust al formei și proporțiilor, stăpânirea de sine – a intrat uneori în conflict cu religia creștină, a fost adesea și aliatul acesteia. De aici marile realizări în domeniile artei și culturii, începând cu Renașterea mai ales. Umanismul ar reprezenta calea de mijloc între supranaturalismul creștin și naturalismul ale cărui prefigurări sunt în filosofia lui Francis Bacon, din secolul al XVII-lea, și la Jean-Jaques Rousseau, în secolul următor. Primul inițiază naturalismul științific, axat pe ideea posibilității omului de a obține fericirea prin stăpânirea naturii, pe când al doilea întemeiază naturalismul sentimental, având ca axiomă mitul omului bun de la natură, dar corupt de instituțiile sociale, astfel încât el trebuie să se elibereze de orice constrângere și presiune pentru a-și fi propriul stăpân. Dimpotrivă, atât creștinismul, cât și umanismul consideră că omul se umanizează dacă se supune unei legi superioare, care este expresia unei voințe de înfrânare a poftelor naturale. Premisa ambelor perspective este că, în inima omului, se dă o luptă între bine și rău, iar victoria binelui poate fi decisă numai de această voință, fie ea de origine divină sau o lege pe care omul și-o impune vieții. Ideea lui Rousseau, cea a omului bun de la natură, mută în schimb conflictul dintre bine și rău în societate, înlocuind teologia cu sociologia și autoperfecționarea individului prin învingerea de sine cu lupta împotriva oricărei autorități sociale. De aceea gânditorul elvețian a fost socotit inspiratorul Revoluției Franceze și al spiritului revoluționar în genere. Acea voință superioară sau lege morală, percepută nemijlocit de fiecare, a fost înlocuită la Rousseau și urmașii săi cu nemijlocirea sentimentului. Fiind bun prin natura sa, omul trebuie doar să dea frâu liber sentimentelor și astfel se realizează ca de la sine un echilibru între tendințele egoiste ale împlinirii de sine și cele altruiste ale simpatiei față de semeni. Istoria sângeroasă care a urmat în Europa a dovedit, însă, că nu este așa, setea de putere covârșind binele intenților sentimentale. Rousseau, concluzionează Babbitt la finalul primului eseu, nu poate asigura bazele unei civilizații temeinice, cum nu garantează nici fericirea individului, pe care-l însingurează prin privarea de repere și modele obiective. Combinat cu utilitarismul baconian, în spiritul căruia s-a născut și s-a dezvoltat știința modernă, naturalismul sentimental romantic a distrus în totalitate idealul umanist, contribuind și la subminarea credinței creștine. Rezultatul îl știm: materialismul mercantil în care trăim și care pare că nu mai lasă loc niciunui fel de idealism. Consecințele sunt vizibile în toate domeniile, dar mai cu seamă în educație. Mai mult decât criticile la adresa derivelor moderne, încă remediabile pe vremea sa, eseurile antiromantice ale lui Irving Babbitt sunt relevante și astăzi, prin lumina pe care o aruncă asupra principiilor unei educații autentic umaniste, opuse, cum spuneam, celor umanitariste.

Umanistul, spre deosebire de umanitarist, crede că formarea personalității umane nu se face dând frâu liber spontaneității, ci prin efort continuu, având un model și șlefuindu-ți personalitatea în funcție de el. Ceea ce caută nu este originalitatea, care adesea se dovedește a nu fi decât o ciudățenie, ci asimilarea creatoare a tradiției. Funcția principală a educației nu trebuie să fie aceea de a-i ajuta pe tineri să-și exprime originalitatea, ci să devină mai umani. În acest scop, emoțiile trebuie supuse tipologicului, printr-un dozaj atent, orice patimă fiind nu anulată, ci echilibrată prin contrariul ei. Măreția omului rezidă în capacitatea de a se stăpâni pe sine, nu lumea, printr-o dezvoltare armonioasă a tuturor facultăților și nu doar a uneia singure, precum o face, de pildă, cunoașterea unilaterală și, în fond, limitată a specialistului. Pe baze clasice – ceea ce înseamnă între altele și atribuirea limbilor greacă și latină o valoare absolută – cultura modernă, inclusiv romantismul rousseau-ist, poate fi integrată în procesul construcției de sine a omului. “Cine are un simț al valorilor îndeajuns de solid poate avea multe de câștigat de pe urma a ceea ce am numit rousseau-ism”, scrie Babbitt. Mișcându-se între extreme opuse, sarcina principală a umanistului este de a afla un echilibru între relativ și absolut, ceea ce înseamnă, concret, a descoperi în orice situație legătura dintre un precept general și o urgență specifică.

Pe coperta a IV-a a cărții, pe lângă un citat mai lung din T.S. Eliot, se poate citi și următoarea afirmație, aparținând lui Russel Kirk: “În Irving Babbitt conservatorimul american și-a atins maturitatea”. Esența conservatorismului său este, cum am arătat și în prezentarea mea, clasicitatea, căreia îi revelează actualitatea și perspectivele de viitor, ca soluție a crizelor omului modern. Nu este vorba deci de reacționarism, idealizarea trecutului, negarea progresului etc. Dimpotrivă, realizările civilizației moderne sunt recunoscute și valorizate. Problema apare, însă, când acestea sunt absolutizate, privite ca autosuficiente, surse ale unei mândrii nemăsurate. Aplicând principiul clasic al bunei-cuviințe, “rezultat al ținerii în frâu a temperamentului”, Babbitt afirmă profetic faptul că, “în absența unei cumpătări religioase – i s-a reproșat, totuși, chiar de T.S. Eliot – eludarea religiei, nu doar indivizii, ci și societatea ca întreg vor oscila violent între extreme, mișcându-se de la un individualism anarhic la o utopie colectivistă”. Și urmează imediat o frază care privește direct vremea noastră: “În ciuda fluxului bogat de sentimente înălțătoare despre frăția umană, deja e evidentă deriva aparent inevitabilă către o centralizare imperialistă”.

Consecvent cu ideile umanismului său “pozitiv și critic”, autorul afirmă cu tărie că nu realizările social-politice vor face lumea mai bună, ci transformarea de sine a fiecăruia. Este, de altfel, ceea ce știm sau bănuim cu toții, dar preferăm mai degrabă să-i schimbăm pe alții decât pe noi înșine. Cuceritor, din punctul meu de vedere, la conservatorismul clasic-umanist al lui Irving Babbitt, este curajul de a propune un ideal pe care și l-a asumat mai întâi el, fără aerele autoelitiste care însoțesc atât de des excelența, reală sau mai puțin reală. O atitudine de gentilom sau, echivalentul englez, de gentleman, adică a aceluia care, cum spune La Rochefoucauld, „nu se mândrește cu nimic”.

LEONID DRAGOMIR

Articol adăugat în 20 decembrie 2021

Mai poţi citi şi…