ÎNTRE NOICA ȘI CIORAN

În ultima vreme, apariția cărților de filosofie constituie, la noi, o raritate. Unde sunt anii ʽ90 ai secolului trecut, când nu era săptămână să nu găsim în librării sau pe tarabe noi apariții în zona filosofiei? Ca tot ce ține în mod autentic de spirit,  filosofia a intrat într-un con de umbră. Tocmai de aceea m-a bucurat cartea lui Radu Gabriel Pârvu despre Noica și Cioran, doi gânditori, la rândul lor puțin frecventați astăzi.

Autorul cărții Paradigme culturale complementare: Noica și Cioran (Ed. Institutul European, Iași, 2008), a fost profesor universitar și traducător din clasicii germani ai folosofiei, dar și ai literaturii. Ne-a părăsit, din păcate, anul trecut, la începutul lunii mai, răpus de covid. Filolog de formație, el a căutat să-i plaseze pe cei doi gânditori români în două mari paradigme ale culturii europene (în sensul de modele atemporale, constante ale spiritului): cea clasică, ilustrată de Noica, și cea romantică, reprezentată de Cioran. Cea mai mare parte a demersului său a constat în determinarea caracteristicilor clasice, respectiv romantice ale operelor celor doi.

Radu Gabriel Pârvu a început prin a-și justifica studiul comparativ pe baza replicilor schimbate explicit sau implicit de Noica și de Cioran, de-a lungul întregii vieți. Noica însuși a mărturisit că “a căutat într-un fel să-l infirme pe Cioran, știind că acesta are dreptate”. Cartea despre cei doi mari reprezentanți ai generației ’27 poate fi privită și ca un demers hermeneutic, ce-și propune să scoată la iveală toate implicațiile acestei mărturisiri noiciene.

Relația dintre Noica și Cioran este văzută de autor ca fiind una de tip Eu și Tu, în sensul lui Martin Buber. Eul fiecăruia se construiește prin autoidentificare cu Celălalt, urmată de autodelimitare, prin contrast cu el. În felul acesta, încă din tinerețe, filosoful obiectiv, rațional, apolinic, încarnat de Noica, se opune subiectivului, antiraționalului, dionisiacului Cioran. Ulterior, aceste trăsături se vor cristaliza în clasicismul lui Noica și romantismul, cu prelungiri simboliste, al lui Cioran. Caracterele clasice ale gândirii noiciene ar fi: valorizarea contemplației în detrimentul acțiunii, academismul de tip maiorescian, dar și un substrat tragic, prezent îndărătul seninătății și optimismului său cultural. Romantismul lui Cioran constă, invers, în elogierea faptei în sine, antiacademismul fondat pe luarea în considerare a suferinței, angoasei sau disperării umane, care laolaltă conferă gândirii sale tragismul prezent în prim-plan și nu în subtext.

Desigur, există mult mai multe trăsături de tip clasic sau de tip romantic la cei doi (nu lipsește nici celebrul conflict dintre rațiune și sentiment), pe care Radu Gabriel Pârvu l-a sistematizat în câteva tipuri de polarități: structurale, opționale, conceptuale, stilistice. Lucrarea ar fi riscat să cadă în monotonia unei cercetări de tip descriptiv, dacă autorul nu ar fi luat în calcul și excepțiile, paradoxurile care îi unesc pe Noica și pe Cioran, în pofida tuturor deosebirilor, făcând ca relația lor să fie atât de vie. Sau poate nu în pofida, ci tocmai datorită faptului că-și asumă până la capăt clasicismul și romantismul, ca modele atemporale ale spiritului uman. În felul acesta, ele devin complementare, căci, remarcă subtil autorul, “clasicismul și romantismul nu se anihilează, ci fac împreună (ș.a) gloria artei și culturii”. Ba, mai mult, el propune în final ipoteza convergenței clasicismului și romantismului în conștiința tragică pe care o au din plin atât Noica, cât mai ales Cioran. Din această perspectivă, modelul cultural noician, ce poate părea uneori donquijotesc, se dovedește a fi “un antidot împotriva neajunsului de a ne fi născut” (precum se știe, acesta este titlul unei cărți a lui Cioran).

Unul dintre principalele merite ale cărții este acela de a nu valoriza vreuna dintre paradigme în detrimentul celeilalte, ci de a le trata pe picior de egalitate. Astfel, devine foarte limpede că, datorită polarităților exemplare, complementarității și convergenței finale a gândirii lui Noica și Cioran, “cultura noastră a beneficiat de șansa deosebită de a avea în aceeași epocă (ș.a) două modele care refac, prin propria lor viață și operă, experiența spiritului în ultimele secole, sintetizând cu o pregnanță încă insuficient relevată și cu o maximă acuratețe cele două paradigme fundamentale ale culturii umanității”.

LEONID DRAGOMIR