VARUJAN VOSGANIAN – ”NEÎNDEMÂNATIC DE VIU” (Editura ART, 2023)

VERSUL NESCRIS

gustul amărui al zilei când n-am scris niciun vers

și, totuși, versul există. nicio noapte nu trece

fără să se nască un vers pentru mine

lăsat să plutească pe Nil într-un coș de nuiele

mă gândesc adesea la versul despre care n-am scris

un dor fără leac, o pedepsire pe viață

ca și cum eram orb și găseam atâtea lucruri frumoase

iar dintr-odată văd, dar nu mai știu cum să caut

n-am să știu niciodată cum sună versul acela

pe care ieri nu l-am scris

și, totuși, versul există, așa cum pe vremuri

povestea lor nimeni n-a scris-o pe pergament ori pe piatră

dar regii maya au existat de la începutul lumii

chiar dacă numele le-a rămas necunoscut pe veci

STROPII DE APĂ

pictorul japonez Sesshu deosebea

până la o sută de feluri de negru

de la negrul orbitor al paginii albe

până la întunericul fără lună

câte-o nuanță pentru fiecare clipă a nopții

Sesshu pregătea tușul din praf de tăciune

număra deasupra stropii de apă

oprind numărătoarea la nuanța pe care-o voia

din cele o sută de feluri de negru

aș fi vrut să-i întind de pe trup

o rană deschisă

și pensula muiată în sângele meu

să-mi deseneze viața ca pe o poveste

deosebind cele o sută de feluri

de a suferi

NEÎNDEMÂNATIC DE VIU

la fel de absurd ar fi să scriu un eseu

despre autobiografia involuntară

de vreme ce lucrurile acelea n-am știut că le fac

de unde pot ști de ce le-am făcut…

ca și cum aș scrie un tratat despre înțelepciune

cu prostiile pe care, din întâmplare, le-am spus

la fel de absurd, dar până și-absurdul

are o conștiință a lui

un sens al lipsei de sens

servitutea involuntară, de pildă, mă pricopsește

cu stăpânitori aleși la-ntâmplare

umorul involuntar, hidalgoul care citește

romanul propriilor isprăvi

mutilarea involuntară care nu vine

din bucuria inocentului Origen

ci din nopțile risipite, vinul peste zăgaz

și unghiile care zgârie obrajii

oglinda oarbă, sufletul involuntar

o apă freatică ce nu răsfrânge lumina

tristețea involuntară greu de vindecat

ca orice rană care nu sângerează

și tresărirea, spasmul, ruptura

apoteoza involuntară

tresar, pentru că nu sunt pregătit pentru moarte

deși sunt neîndemânatic de viu

CÂMPIILE ELIZEE

in sinea mea și pătat pe mâini cu cerneală

ca un semn al păcatului

s-ar zice că m-am împăcat cu Tatăl ceresc

dar nu și cu profeții pe care i-a trimis pe pământ

de bine, de rău, până aici am mers singur

priviți și-o să vă convingeți: pe cărarea îngustă

nu încap doi oameni umăr la umăr

singur fusesem, dar plin de speranțe

singur acum, lipsit de speranțe

tot ce mai am de împărțit e sufletul meu

luați și mâncați, e moale și cald

nu lasă în urmă firimituri

ÎNGERUL

va veni o zi când voi fi îngerul

îngerului meu

o să calc prin văzduh precum altădată

cu tălpile goale pe apă

o să privesc îndărăt cu privirile lui Orfeu

îmi va șopti, la ruga de seară, să-l apăr

de celălalt înger căzut

ar fi, însă, un trecut reflexiv, imposibil,

ca și cum, cu urechea lipită de piept

aș putea bătăile inimii să le-ascult

atâtea frontiere și atâtea desprinderi

dacă ar exista un păcat ideal

să-l sufăr doar eu

dar cum se rupe, în martie, pe povârnișuri zăpada

așa rup din mine la trecerea frontierei

și îngerul rămâne mereu pe celălalt mal

VITEZA TIMPULUI

 pe lângă alte lucruri ciudate care mi se întâmplă

am senzația nelămurită că timpul curge

mai repede ca înainte

de parcă n-aș păși prin timp, ci m-aș rostogoli

o idee absurdă, nu-i așa, e aceeași planetă

care se rotește în jurul aceluiași soare

aceeași lună joacă dansuri cu măști

poate că eu nu mai sunt, dintre toate, același

nici măcar același cu cel din ziua de ieri

călătoresc cu o viteză de amintiri pe oră mai mare

cu fiecare zi care trece

un șir nesfârșit de statui cu chipul de ceară

din muzeul doamnei Tussauds

și ceea ce mă deosebește de cel care-am fost

în ziua de ieri

e tocmai amintirea zilei de ieri.

POEMA ABSENȚELOR

mi-ar fi plăcut să fiu pictor, să desenez absențe

spațiile din care oamenii deja au plecat

obiectele care nu mai sunt

doar imaginea mea despre ele

ce frumos lipsește pe policioară vaza

care s-a spart la cutremur

ce splendidă oră arată ceasul Pobeda

moștenit din familie

pe care l-am pierdut înotând în mare

ce frumoasă ești tu

în căușul palmelor mele

absența zilei de azi e bucuria de ieri

după ce, în ultima zi de noiembrie,

l-am îngropat pe bunicul

în cimitirul armenesc din Focșani

m-a luat de mână și am pornit amândoi

către casă.