LECTURI PRETEXTUALE (Alt jurnal indirect de Mihai Zamfir)
Trei decenii consistente, halucinant de variate sub raport evenimențial, sunt cuprinse în periplul editorial al jurnalelor indirecte, semnate de criticul Mihai Zamfir. Autor al celor mai nuanțate studii ale poeziei și prozei romantice din perspectiva artei și a stilului, Mihai Zamfir reabilitează virtuțile genului diaristic, creând / reanimând concepte și clasificări originale, intrate în circuitul teoriei literare. Este și cazul formulei „jurnalului indirect”, inspirată de sugestia eliadescă, după cum mărturisește însuși autorul, în debutul primului volum. Dacă Mircea Eliade optează pentru formula jurnalului ca experiment literar, plecând de la premisa convenției autenticiste, Mihai Zamfir operează oarecum invers. El își apropie textele risipite în timp, sub convenția „jurnalului indirect”, gestionându-le autenticist, adică fără modificări, reveniri, ajustări, „însemnări rapide, gâfâite și confesive”_ așa cum au rezultat la data consemnării, odată eliberate de esopismul impus. Aceste note nu-și propun să rețină decât esențialul, criteriul suveran al autenticității incluzând, în fapt, viața în totalitatea ei morală și socială, intelectuală și personală.
Epopeea diaristică a jurnalelor indirecte a luat formă editorială în anul 2015, prin publicarea primelor două volume în colecția Distinguo, a prestigioasei edituri Spandugino. Acestea reprezintă, în mare parte, o antologie a articolelor publicate, începând cu luna ianuarie 1990, în revista „România literară”, sub umbrela rubricilor „Micul dicționar”, „Scrisori Portugheze”, „Plecând de la cărţi”, „Tropice surâzătoare” şi „Întoarcerea la cărţi”, închizându-și arcul în anul 2015. Având la bază criteriul cronologic al apariției articolelor, volumele oferă, în prima parte, Mic dicționar (1990-1997), o radiografie nuanțată a fenomenului tranziției românești, cu elanurile și tribulațiile de început, dar și cu ezitările, decepțiile ulterioare. Partea a II-a, Scrisori portugheze (1997-2003), constituie reverberațiile sejurului la Lisabona al autorului, în calitate de ambasador, prilej excelent de a intra în dialog cu istoria și privilegiu suprem de a „citi” dincolo de „criza irezolvabilă” a timpului. Erudiția scriitorului și gustul lectoral elevat se relevă în partea a III-a, Plecând de la cărți (2003-2007), în care autorul ne oferă o suită de glose morale, la o nouă (re)lectură a cărților lui Mihai Ursachi, Radu Petrescu, Solomon Marcus, Gabriel Liiceanu, Victor Klemperer, Graham Greene, Claude Simon ș.a.m.d. În partea a IV-a, Tropice surâzătoare (2007-2012), Brazilia este „suprapersonajul”, materializând „un vis european și septentrional”. Aceste prime două volume se încheie, aproape previzibil, cu Întoarcerea la cărți (2013-2015), exercițiu vital pentru cel pentru care raportarea la cărți e obicei intelectual implicit. E jurnalul unui cărturar de mare subtilitate, atent la pulsul epocii și la actualitatea politică, denotând intuiție spirituală și elan polemic. Dar e, în același timp, și metajurnalul istoriei României, în căutarea democrației, în lungul și sinuosul proces al tranziției.
Al treilea volum al seriei, Plecând de la cărți. Jurnal indirect III, cuprinde o selecție din articolele publicate sub rubrica „Plecând de la cărţi”, în revista „România literară”, între 2003 şi 2007, în ordine strict cronologică. Evitând discret registrul politic, într-o perioadă de animozități sociale, autorul se apleacă judicios asupra unor cărți cu adevărat speciale (Istoria unui German de Sebastian Haffner, Vreau să depun mărturie până la capăt de Victor Klemperer, Memorii de Nadejda Mandelstam etc.), ajungând să facă adevărate incursiuni în istoria literară, într-o serie de „glose cu deosebire morale, aparținând unui autor care se ferește din instinct să moralizeze”. Concepute cu nerv și pasiune, reflecțiile literare se conectează la o întreagă constelație de observații personale de ordin istoric, politic, ideologic, cultural, literar, în care entuziasmul descoperirilor este subordonat scopului pragmatic de a prezenta lectorului o alteritate.
Tropice surâzătoare. Jurnal indirect IV reprezintă seria articolelor publicate sub rubrica „Tropice surâzătoare”, în „România literară” (2007-2012), în ordine cronologică, criteriu ordonator respectat în toate volumele seriei. Declanșate odată cu numirea scriitorului ca ambasador al României în Brazilia, acestea vor reface traseul individual al europeanului descins în America Latină, situându-se, totodată, sub semnul „unei aluzii culturale ușor de descifrat” – Tropicele „triste” ale lui Claude Lévi-Strauss. Conștient de diversitățile sociale și culturale, autorul reține „curiozitățile” universului brazilian. Devenind o prezență copleșitoare prin insolitul său, Brazilia se conturează ca un suprapersonaj al „vorbăriei și muzicii, dansului și spectacolului”, profil care se configurează din imaginile Carnavalului de la Rio, dar și din Târgul de Carte de la San Paulo, din jungla amazoniană, dar și din Cerrado, copacii fără nicio frunză, plini de flori în timpul iernii. Nicio ipostază nu scapă naturii scrutătoare a publicistului, care se apleacă când grav, când ludic, când ironic, când persiflant sau bonom asupra proiecțiilor acestui suprapersonaj – dar întotdeauna din pasiune pentru Tropice, relevând o Brazilie mai puțin cunoscută publicului european.
***
Surpriza editorială a anului 2020 o constituie volumul Alt jurnal indirect, care continuă jurnalul evenimentelor demarate în 1990, referindu-se de data aceasta la intervalul 2015-2020, care cuprinde, împreună cu primul Jurnal indirect, exact o perioadă de 30 de ani: „sunt exact anii scurși de la Revoluția din decembrie 1989”. Marea majoritate a însemnărilor din prezentul volum au apărut în revista „România literară”, sub rubrica Întoarcerea la cărți, ceea ce sugerează odiseea autorului dinspre și înspre cărți, o „revenire acasă, adică la spațiul securizant al Bibliotecii”.
Seducătorul tablou cultural, conturat prin evocarea personalităților și a evenimentelor majore care au influențat spațiul socio-cultural din ultimii cinci ani, este disciplinat de luciditatea neconcesivă a autorului, care transfigurează realitatea în emoție și impresie, dar și în atitudine tranșantă. Răzbat meditații subtile asupra dialogului literaturii cu psihanaliza (Păcatul originar), ale relației literaturii cu orașul ca topos cultural („La noi la București”), ale raportului Maestru – Discipol (Model și replică), care se dovedește a fi unul dintre cele mai complicate cu putință, „mai ales când însuși Discipolul n-o recunoaște decât involuntar” (p. 298), ale subtilităților transferului cultural (Salvarea prin traduceri, Plecarea traducătoarei), ale canonului literar (Eternitatea canonului, Actorul și poetul). O abordare inedită, de pildă, ne furnizează Mihai Zamfir în privința decriptării mecanismului formării canonului, care pornește de la un nucleu cultural esențial, ce se găsește în fiecare cultură europeană. În cazul celei românești, se consideră că el și-ar avea rădăcina, în accepția autorului, în fascinantul interbelic, „prin pleiada de talente excepționale apărute în literatură, filosofie, arte plastice și muzică”, talente care ne-au asigurat supraviețuirea. În același timp, specificul literaturii din toate timpurile nu e reprezentat de lumea concretă, figurată într-un text literar, ci „de codul ei secret, aflat îndărătul cuvintelor”. Or tocmai acest cod se schimbă foarte greu și are vocația duratei lungi, având avantajul reprezentativității și fiind generator de modele. Rămân totodată prea puțin studiate și prea puțin evocate alte dimensiuni ale canonului, cum ar fi cea politică, a stabilirii nucleului literar fundamental. Din moment ce politica intervine în literatură, contribuția ei la formularea canonului nu poate fi trecută cu vederea. „Intruziunea politicului s-a manifestat cel mai clar în cazul schimbărilor sociale dramatice, în momentele de cumpănă, când sistemul de guvernare a unei țări s-a văzut contestat” (p. 293), conchide autorul. Subiectivismul individual devine lentila discreționară, prin care sunt filtrate realitățile literare, ceea ce comportă inedite perspective de interpretare, ce deschid spații spre alte analize și provocări.
Sunt abordate aspecte complexe ale literaturii „gândirii captive” (Romanul sub comunism), exilului literar (Speranța a murit în exil, Plecarea în exil, Umbra lui Brăiloiu, Întoarcerea acasă), „eternului interbelic” (RFR, Fundațiile au fost regale, Interbelicul muzical) etc. Autorul se arată încântat de aventura romanului istoric românesc, înscris în aventura europeană a speciei. Mai mult, anunță o nouă formă de istorie-literatură sau de literatură implicată în istorie. În același context, analizând ecuația inversă, a pătrunderii ficțiunii în captivanta monografie istorică, Jerusalem. The Biography a lui S. S. Montefiore, autorul descoperă „noul mod de a face istorie, noua manieră de a afla adevărul cu ajutorul fanteziei, adică prin intermediul calității care a devenit hotărâtoare la un istoric din secolul XXI” (p. 265).
Sunt reconsiderați poeți căzuți în umbră, de felul lui George Coșbuc, Ion Pillat, Ștefan Petică, lui îi este descoperită „un soi de modernitate violentă și neliniștitoare”. Însoțite de luciditate critică și finețe interpretativă, însemnările lui Mihai Zamfir propun o optică solid argumentată de abordare a poeziei interbelice, sporindu-i grilele de lectură și instrumentele de analiză.
Identificăm, de asemenea, savuroase exerciții imagologice, în care criticul compară, de pildă, modul de îmbătrânire al intelectualilor din diferire arii geografice: „La bătrânețe, marele intelectual rus adaugă aurei lui o nuanță suplimentară: spre deosebire de englezi, francezi, germani, italieni sau spanioli, rușii îmbătrânesc reîntorcându-se cu fervoare la Rusia lor iubită, lăsată în urmă. Revenirea explicită la aria rusească și la limba rusă e semnul lor indubitabil de senectute” (p. 228).
E cercetat raportul dintre literatură, critică, politică, istorie, ca și relația scriitorului cu cititorii săi. Într-un eseu de mare finețe interpretativă este aprofundat raportul poeților cu cuvintele lor, care generează următoarea concluzie: „În realitate, poeţii autentici – chiar dacă n-au habar de etimologie şi de istoria limbii – simt instinctiv etimologia cuvintelor alese şi procedează în consecinţă. Cu un al şaselea simţ, ei intuiesc fără greş originea vocabulelor şi îşi dau întotdeauna seama dacă ele pot fi alăturate într-un anumit context. Cum fac asta? Mister!” (p. 184).
Prin aducerea în discuție a unor figuri culturale majore, între care Edgar Papu, Tudor Vianu, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Solomon Marcus, Gabriel Liiceanu, Livius Ciocârlie, Mihai Șora, Ana Blandiana, pe de o parte, și Joyce, Proust, Baudelaire, Jean d’Ormesson, Vasili Grossman, pe de alta, așa cum s-au conturat acestea în paginile revistei „România literară”, sub rubrica „Întoarcerea la cărți”, dar și prin analiza marilor cărți ale literaturii române, este refăcută, în fapt, istoria preponderent culturală a României. E un volum care impresionează prin anvergura vibrantă a reflecțiilor, prin subtilitatea de gust, de viziune și de gândire asupra lumii în general și a literaturii în particular, prin abilitatea aparte de pătrundere în individualitatea operei și, mai ales, prin capacitatea de a da expresie culturală unei cărți citite, unui eveniment trăit, pentru că ființa umană „se eliberează prin utopia culturii”, vorba culturologului Al. Călinescu.
conf. univ. dr. DIANA VRABIE
