MIRCEA ELIADE SAU SETEA DE ABSOLUT

Efortul întregii opere a lui Mircea Eliade – o spune el însuși sub diverse forme – este de a-l face pe omul modern occidental să perceapă și să valorizeze dimensiunea anistorică a vieții sale. „Tensiunea esențială“ a scrierilor sale de istoria religiilor, a eseisticii, literaturii, jurnalelor și memoriilor este cea dintre timp și ceea ce depășește timpul. Ieșirea din timp, din istorie (din „teroarea istoriei“) devine pentru el o problemă personală, în rezolvarea căreia sunt puse în joc resurse uriașe: erudiție, imaginație, talent, gândire speculativă etc. Criza omului occidental, manifestată în multiple planuri – cultural, politic, psihologic și, bineînțeles, religios – este cauzată de dezechilibrul creat de faptul că dimensiunea istorică a acțiunilor sale a anulat, cel puțin la nivelul conștiinței, cealaltă dimensiune, arhaică, atemporală. Omul istoric modern l-a ucis pe omul arhaic din el, însă acesta supraviețuiește în inconștient, unde se manifestă sub forma viselor, reveriilor, nostalgiilor sau izbucnirilor patologice: nevroze și psihoze. În consonanță cu psihologia abisală a lui C.G. Jung, cu care se întâlnea periodic la Ascona, Eliade își face o misiune din a determina caracteristicile umane ce nu țin în totalitate de istorie. Cea mai importantă dintre acestea este gândirea simbolică, strâns legată de imaginile „arhetipale“ studiate de Jung.

Studiile cuprinse în cartea publicată în 1952, la Paris, Imagini și simboluri (trad. de Alexandra Beldescu, Ed. Humanitas, București, 2013) urmăresc să-i reveleze omului de azi bogăția pe care o are în comun cu omul străvechi, al culturilor arhaice de care, dacă ar fi conștient, ar putea deveni un „om nou“. Pentru Mircea Eliade, studiul simbolului ca instrument de cunoaștere nu numai că ar putea întemeia o filosofie a culturii, dar ar putea conduce la deprovincializarea Occidentului, prin revelarea moștenirii pe care o are în comun cu întreaga umanitate, și totodată ar contribui la o înțelegere mai adâncă a mentalității iudeo-creștine, care încă îl definește. Într-o epocă ce se îndepărtează atât de credință, cât și de metafizică, Eliade speră că istoria religiilor ne-ar putea retrezi setea de realitate care l-a definit întotdeauna pe om și care nu se reduce la lumea vizibilă. De la sacrul religiilor „primitive“, la tehnicile ieșirii din timp ale șamanilor, yoghinilor, călugărilor budiști sau creștinilor ce aspiră la contemporaneitatea cu Hristos, omul și-a aflat sensul într-o altă realitate; sau, de fapt, tot în aceasta, dar deschisă spre o altă dimensiune. În istoria sa multimilenară, susține Eliade, omul nu ar fi putut trăi decât într-o realitate deschisă spre un dincolo, o realitate pe care nu o poate exprima decât simbolul și de care abundă mitologiile diverselor popoare. Miza erudiției extraordinare, a interpretărilor subtile puse în joc de cărțile specializate ale istoricului român al religiilor este această realitate, a cărei origine, sugerează el, depășește atât conștientul, cât și inconștientul omului, fiindu-i transcendentă. Pentru a fi oameni întregi, spune el atât explicit, cât și implicit, trebuie să ne amintim că nu suntem doar ființe temporale, istorice, așa cum ne propovăduiesc diverse ideologii: „Omul se opune istoriei chiar atunci când se străduiește să o înfăptuiască, chiar atunci când pretinde că nu e altceva decât istorie“, spune o afirmație cu valoare axiomatică. O face întrucât idealurile sale sunt determinate de „arhetipurile“ la care participă, fie că o știe, fie că nu. Istoria religiilor, posibilă tocmai pe baza acestora arhetipuri, pe care diversele evenimente religioase istorice nu fac decât să le aproximeze, ar putea funcționa ca o „metapsihanaliză“ sau mai degrabă ca o maieutică socratică, capabilă să nască în omul modern înțelesuri spirituale și mai ales dorința de a retrăi arhetipurile. În felul acesta, el depășește contradicțiile istoriei, cu relativismul și nihilismul ce marchează contemporaneitatea, pentru a se regăsi ca ființă universală. Istoria însăși se transfigurează, capătă un sens ce-și atinge împlinirea în iudeo-creștinism: „Din punctul de vedere al istoriei religiilor, iudeo-creștinismul prezintă hierofania supremă – transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie (s.a.)“. Bineînțeles, Eliade este conștient că studierea istoriei religiilor nu se poate substitui experienței religioase și mai ales credinței creștine. De altfel, scrisul său, chiar și în scrierile cele mai savante, indică o trăire autentică a problemelor pe care le discută și pe care încearcă, în special în literatura sa fantastică și în eseistică, să o provoace și cititorului. Evident că, citindu-l pe Mircea Eliade, nu ajungi la extazul mistic sau la alte tipuri de experiențe ale Absolutului, dar fie și numai punerea problemei are, cred eu, un efect trezitor: „lumea piere din cauza acestei indiferențe metafizice și religioase, din cauza acestei lipse de imaginație și a absenței dorinței de real“, scrie el într-un comentariu la legenda lui Parsifal și a Regelui Pescar din ciclul Graalului. Și continuă afirmând că e suficient să se pună problema salvării pentru ca viața cosmică și cea umană, care sunt solidare, să se regenereze la nesfârșit, căci „adeseori moartea nu este decât consecință a nepăsării noastre față de nemurire“. Așa cum învață toate marile tradiții religioase, ignoranța este păcatul suprem (orgoliul este tot o formă a ignoranței), adică „identificarea Realului cu ceea ce fiecare dintre noi pare că este sau pare că posedă“ (s.a.).

Redescoperirea prin retrăire și recreare a simbolurilor și imaginilor arhetipale, care revelează nu condiționări istorice sau naturale, ci situații-limită, când omul devine conștient de locul său în Univers, poate pune, chiar și în Kali-Yuga, „perioada rea“, în care suntem de câteva milenii, conform gândirii indiene, bazele salvării. Prima condiție este să nu ne pierdem sub influența diverselor concepții naturaliste, istoriciste, existențialiste ș.a. dorința de absolut, manifestată cel mai frecvent ca „nostalgie a Paradisului“. „Înțelegem prin aceasta, spune Eliade, dorința omului de a se regăsi mereu și fără efort (s.a.) în Centrul Lumii, în inima realității și, pe scurt, de a depăși firesc condiția umană și de a redobândi condiția divină – un creștin ar spune: starea dinainte de căderea în păcat“.

Mircea Eliade, despre care Georges Dumézil scrie, în finalul prefeței sale la Imagini și simboluri, că „se dovedește mereu a fi fost și a fi rămas, înainte de toate, un scriitor și un poet“, este, consider, un spirit mereu tânăr, aș îndrăzni să spun, un etern adolescent însetat de Absolut și de comunicare universală, pe care nu mijloacele de comunicare o fac posibilă, ci atemporalul imaginilor, simbolurilor, miturilor.

LEONID DRAGOMIR