SPERANȚA PROFETULUI IEREMIA

Spadugino este o editură din București de care nici nu auzisem, până când am descoperit o cărticică foarte frumos editată, semnată Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor. Cartea a fost publicată în 2020, în traducerea din franceză a lui Dorel Bucur. Autorul, născut în 1982, este membru al ordinului dominican și lucrează în cadrul unui Institut de Studii Orientale din Cairo, al cărui scop principal este dialogul cu islamul. Totuși, această carte nu este despre dialogul interreligios, ci, cum o spune și subtitlul, despre speranță.

Construit prin dezvoltarea unei conferințe ținute la Lourdes în 2015, Micul tratat al lui Adrien Candiard are, după cum mărturisește el, ca origine constatarea disperării ce părea să domine mentalitățile și dezbaterile din Franța. Revenirile periodice din Egipt îi dădeau, de fiecare dată, sentimentul că țara natală se află într-o stare de depresie generală, unul dintre simptomele acesteia fiind chiar lipsa cuvântului speranță din discursul public. Or, precum știe orice creștin, alături de credință și iubire, speranța (nădejdea) este cea de-a treia virtute teologală. Dacă primele două sunt încă prezente în predicile și scrierile catolice, cea de-a treia nu pare să-și găsească vreo întrebuințare. Și poate că tocmai de ea este cea mai mare nevoie într-o lume disperată, deși, constată autorul, este atât de greu să i-o (re)dai unei astfel de lumi.

Una dintre principalele dificultăți ține de confuzia dintre optimism și speranță,  iar Candiard își propune să demonstreze, sfidând prejudecățile curente, că speranța este chiar opusul optimismului. Angoasele noastre, căci evident nu sunt doar ale francezilor, sunt provocate de prăbușirea mai tuturor reperelor care ne permiteau să înțelegem lumea și care au funcționat cam până la finele secolului XX. În condițiile crizelor economice, politice, sociale sau de identitate ale începutului de secol XXI, ale  schimbărilor rapide care generează lipsa de comunicare între generații, o credință precum cea în progresul la care istoria conduce ineluctabil, care a definit modernitatea, se prăbușește și, odată cu ea, atât sensul, cât și speranța pe care le oferea. Pentru creștini, mai mult din Franța și deocamdată mai puțin de la noi, răul este și mai puternic. “Creștinul, scrie Candiard, asistă neputincios la căderea tuturor bastioanelor pe care propria sa credință le ocupa în societatea franceză”.  Este vorba de un proces de decreștinare galopantă a societății franceze, care dacă este comparat cu expansiunea, cel puțin mediatică a islamului, capătă dimensiuni catastrofale. Autorul pune în analogie ruinele creștinătății franceze (și occidentale) cu distrugerea Ierusalimului în anul 587 î.e.n. de către Imperiul Babilonian, pe vremea profetului Ieremia. Acesta, precum relatează Vechiul Testament, s-a opus locuitorilor Cetății Sfinte – care sperau că, dacă vor lupta împotriva Babilonului, Dumnezeu va interveni și vor învinge – păstrându-și realismul și pătimind multe din pricina concetățenilor săi. Precum se știe, Ierusalimul a fost distrus, poporul evreu trimis în robie, regatul Iudeii a dispărut. Și totuși, în zilele asediului Ierusalimului de către armatele babiloniene, din închisoarea unde fusese aruncat de ai săi, Ieremia reafirmă speranța că Dumnezeu va reconstrui totul, ceea ce, în context, părea o nebunie. Ei bine, spune răspicat Adrien Candiard, de această speranță purificată, care să fie numai în Dumnezeu și în nimic altceva, fie acesta chiar și în numele lui Dumnezeu, avem nevoie astăzi și suntem îndeajuns de maturi ca să o realizăm.

Primul pas, spune el, este de a avea curajul să privim disperarea în față, adică să renunțăm la vechile iluzii individuale sau colective. Precum lui Ieremia, Dumnezeu nu promite triumful, ci prezența Sa, care însă are nevoie de prezența noastră aici, în acest timp cu toate ale sale și nu evaziunea într-un viitor precum cel din reclame sau într-un trecut idealizat. Cum să ne salveze Dumnezeu, se întreabă și ne întreabă autorul dominican, dacă noi suntem în altă parte? Adevărata renunțare a creștinului este la iluziile sale, adică la falsele puncte de sprijin  imaginare, pentru a nu aștepta salvarea decât de la Dumnezeu, care nu este decât în prezent. “Dumnezeu, scrie el admirabil, dorește să fim aici, în acest timp derutant, în care nefericirea noastră forțează iubirea Sa să se arate cu și mai multă putere”. Este vorba în fond de a fi în stare să acceptăm darul iubirii lui Dumnezeu și să-l transmitem mai departe, neîncercând, cu prețul atâtor angoase, să-l păstrăm doar pentru noi. Lucrul pare ușor de zis, dar atât de greu de realizat, fiindcă necesită convertirea reală și totală, adică, zice Candiard, un mod de-a merge răsturnat, în mâini, privind cerul. Este o metaforă pentru răsturnarea valorilor la care conduc cele trei virtuți cardinale creștine: credința, iubirea și speranța. De altfel, fiecare dintre ele ne oferă un mod de a-L avea pe Dumnezeu, bineînțeles că nu precum un obiect, ci ca pe un prieten al cărui mister nu-l putem niciodată epuiza și a cărui apropiere ne face să-l dorim și mai mult. Credința este cea care ni-L oferă pe Dumnezeu ca Adevăr, iubirea ca Bine, iar speranța ca Mântuire. Sensul celei din urmă este lămurit de autor în finalul cărții: nici vorbă de un refugiu iluzoriu într-o lume de dincolo, cum considera Nietzsche și atâția după el, ci de a realiza aici cât mai mult din eternitate, de a înțelege că Hristos a făcut permeabile granițele dintre timp și veșnicie. Cum este posibil aceasta? Învățând că fericirea constă în a da și nu în a lua și încercând să transformăm nenorocirile într-un prilej de iubire. Dacă în joc ar fi doar iubirea omenească, lucrul ar fi imposibil, ne avertizează autorul, însă fiindcă Dumnezeu ne împărtășește iubirea Sa în taina Euharistiei, putem iubi cu iubirea lui Hristos. “Nu ducem în paradis, spune încă una dintre multele formulări tulburătoare ale acestei cărți, decât ceea ce am știut să dăruim, adică ceva ce am transformat în iubire”.

Cât a mai rămas din noapte? – titlul cu rezonanță din cartea unui alt profet, Isaia, este inclusă în colecția Interior intimo meo a Editurii Spandugino. Formula latină se referă la înțelegerea paradoxală de către Sfântul Augustin a lui Dumnezeu drept Cel ce este mai înlăuntrul nostru decât noi înșine. Micul tratat despre speranță al lui Adrien Candiard, care merită toate superlativele pentru avengura și profunzimea ce devansează orice gândire convențională asupra speranței, ne readuce aminte de faptul că, dincolo de angoasele sau lamentările noastre îndreptățite sau nu, de crizele și convulsiile istoriei, putem auzi, venind din străfunduri mai adânci decât noi înșine, “cântul de bucurie care nu ne îndeamnă decât la viață”.

LEONID DRAGOMIR