Eduard Harents (ARMENIA)
Eduard Harents se numără printre poeții de primă linie ai Armeniei zilelor noastre. Are 39 de ani. Este absolvent al Facultății de Studii Orientale a Universității din Erevan. De asemenea, al Centrului de Limbă și Cultură Arabă, din cadrul Universității din Cairo. A publicat zece volume de poezie și este prezent în numeroase antologii din Armenia, tradus și publicat în reviste de literatură din străinătate. Eduard Harents este, de fapt, cel mai tradus poet armean contemporan. Vorbim despre 50 de limbi. A fost recompensat, în 2013, în țara lui, cu Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului – ”Lethargic Vigilence”; în 2015, la Kosovo, cu Premiul Internațional pentru Poezie ”Pjeter Bogdani”; în 2019, în Belgia, cu Premiul Internațional ”Dardania”. Volumele sale – ”The life lives me” și ”Lethargic Vigilence” – au fost traduse și publicate, în 2016, respectiv în 2017, de edituri prestigioase din Bruxelles și Barcelona. Acum șase ani, Eduard Harents a participat la Festivalul Internațional ”Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș”, la invitația expresă a organizatorilor, poeții Carolina Ilica și Dumitru M. Ion.
DENISA POPESCU
***
Viaţa mă trăieşte cu toate
detaliile mele,
iar eu mă înfășor în jurul ei
precum culoarea în jurul unei pensule străine.
Pânzele mele sunt găurite
precum o monedă japoneză,
din mijlocul căreia
toate iubirile mele scapă de mine
pe rând, în afară,
clinchetind tot mai departe
despre minunatele mele pierderi…
Şi aplauzele mele
cântăresc mai greu decât mine.
De aceea le-am strâns
în palma mea
ca pe nişte bancnote mototolite
şi le păstrez pentru sfârşit,
când moartea va veni,
ca să-i peticesc măştile
care se vor găuri într-o zi
precum pânzele mele,
iar eu voi clincheti în afară pe veci
şi viaţa mă va trăi în continuare
cu toate detaliile mele…
***
Acum eu smulg
una câte una genele tăcerii
şi îmi peticesc rugăciunea
care s-a zdrenţuit sub nuanţele cuvintelor…
Acum nuanţa este mai mult decât vocea…
Şi eu intru desculţ
în biserica Speranţei,
pentru ca paşii mei
să nu picteze voci destinului meu.
Câte urme de paşi au crăpat din cauza şoaptelor…
Iar urmele paşilor mei
sunt rugăciunea iubirii mele,
care nicicând nu se sfârşeşte,
pentru că nu se colorează prin cuvinte…
Iar acum
culoarea de căpătâi este
a iubirii care e poezia simţămintelor…
A muzelor care nu se preschimbă în femei…
***
Sub fereastra poeziei,
de la fiecare sfârşit de veac
până la început de veac,
eu risipesc amețit serenade…
În timp ce, în jurul meu,
ca să-mi cucerească inima,
vremurile mestecă himene,
ca o târfă
îşi schimbă nuanţele
furourilor ucigător de sterpe,
nuanţe care şi-au pierdut instinctul.
cea mai iubită culoare din lume
pentru mine
rămâne poezia!…
***
Ziua – o portocală muşcată
ca o coapsă de fecioară…
Căţeii mor
de sete,
lingându-şi propriile vene temporale.
Perna îngerului asudă
sub pielea propriului vis.
Şi din vaza crăpată a cuvântului
ies clinchetind
bule de Lumină…
***
Înainte de a adormi,
îngerii
îi citesc lui Dumnezeu
Cartea jelaniei.
Veghe letargică…
***
Am mâncat poezia,
am fumat tăcerea
deolaltă cu o ceaşcă de cafea.
Ne-am depărtat de moarte
amestecând culorile,
dar tot mai privim cuvintele…
***
Umbra culorii măsoară
cicatricile zilei,
păşind prin tihna
visului din faţa sa…
Floarea este taina durerii,
râs introspectiv.
Mugurul dă nume păcatului.
Dincolo
de oblojelile propriei rugăciuni,
autonegarea copacului
este tot atât de senină
pe cât sunt de calde mâinile
nopţii.
Îţi înfrigurez numele…
***
Van Gogh a scăpat de urechea sa,
fiindcă nu avea nevoie de ea:
el auzise deja Geniul.
Al-Ma’arri putea vedea atâtea lucruri,
încât ochii nu i-au mai fost
atât de importanţi.
Cearenţ nu are mormânt,
pentru că
nu-i încă mort.
Salut oamenii cu mâna stângă.
L-am salutat cu dreapta deja
Pe Dumnezeu.
