VIRGIL DIACONU

Sfârşitul lumii

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă.

De când picioarele lungi şi de piersică

au trecut pe la mine, n-am nici o teamă.

Nici una, de când ele-au trecut

de-a lungul şi de-a latul prin singurătatea mea.

Da, picioarele tale au trecut prin singurătatea mea,

aşa cum trec soldaţii macedonieni prin imperiu.

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă. Femeia umerilor goi

mă va scoate din Labirint şi de data aceasta.

Braţele ei sunt chiar drumul spre casă.

Întunericul se uită la mine,

abia aşteaptă să pună în scenă sfârşitul lumii.

N-am nici o teamă. – Femeia-copil

mă va scoate din Labirint.

Sfârşitul lumii este ratat şi de data aceasta.

Întunericul nu are ce să ia de la mine.

Casa în care am iubit

Casa în care am iubit este goală.

Lucrurile, câte-au rămas,

sunt închise în mormântul zilei de ieri.

Între fotoliu şi pat – pânza de păianjen a singurătăţii.

Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!

Deşi aici ai râs pentru mine, în locul acesta ai plâns.

Nu este nimeni. Deşi cufărul acesta plin de întuneric

îşi deschide deodată uşile! Iar trandafirul,

până acum adormit în purpura lui, se foieşte în vază,

îşi scutură tâmpla de raze. Ce ar mai avea să îmi spună?

Desigur, nu mai pot rămâne aici.

Eu voi trage storurile şi voi închide bine uşa în urma mea,

ca nu cumva făpturile casei să îmi calce pe urme!

Ca nu cumva casa în care am iubit să vină după mine,

casa aceasta, care stă aşa, cu capul aplecat într-o parte,

uitându-se la mine cum plec, cum mă îndepărtez

şi o las cu vedeniile şi cu duhurile ei singură,

într-o singurătate mai mare ca lumea.

Fluture

Furişat de sub pătura nopţii,

sufletul aleargă pe drum.

Poate are întâlnire cu mâinile tale.

Cu mâinile tale abia scăpate din întuneric.

Desigur, furnicile vor încerca din nou

să mă ademenească pe cărările lor de pământ.

Nu ascult eu de vietăţile care ies din pământ!

Singura făptură care îmi ţine calea este surâsul tău,

fluturele.

Da, femeia-fluture îşi întinde focul în cearşafurile mele

aşa cum Dumnezeu îşi întinde în văzduh cerurile.

De îndrăgostit ce sunt, eu cânt în cuiburi cu vrăbiile.

Şi în patul tău mă strecor pitit în cântecul greierilor.

De îndrăgostit ce sunt, eu tremur în frunze,

în aceste silabe ale copacului. Ale verdelui.

Iată viaţa mea în silabe, necitită de nimeni.

Viaţa pe care veacul ar vrea să o închidă.

Ia-mă în braţe, femeie, ce mai aştepţi?