Festivalul Internațional de Teatru Liviu Ciulei – un pas de quatre teatral

Umor à pas de quatre

Un Mitică Popescu de la Nottara

“Urmăresc reabilitarea lui Mitică Popescu… pentru mine el este tipul reprezentativ al românului. Un fel de sintetizare a tuturor însușirilor și cusururilor românului” – Camil Petrescu (1928)

Pas de quatre este un moment coregrafic fără o majoră contribuție în trama unei opere (sau a unui balet), este un moment de virtuozitate rezervat de coregraf pentru balerine și de încântare pentru spectatorii care pot vedea o desfășurare de frumusețe și delicatețe feminină în pași de dans. Așa mi s-a părut că a fost și ediția I a Festivalului Internațional Liviu Ciulei, care a oferit spectatorilor piteșteni, timp de o lună, în fiecare sâmbătă și duminică, cîte două spectacole propuse de teatre recunoscute pentru valoarea trupelor și a producțiilor teatrale. Așadar, pe lângă Teatrul Al. Davila, au fost prezente alte patru teatre: Teatrul Național Satiricus I.L.Caragiale din Chișinău, Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova și Teatrul bucureștean Nottara. De menționat că toate cele patru teatre s-au prezentat în fața publcului piteștean cu spectacole considerate reprezentative pentru ultimele lor stagiuni, spectacole (în general) validate de public și critică. Și pentru că ediția I a festivalului despre care este vorba aici a avut o temă (absolut) necesară – Comicul Necesar, mi se pare nimerit să afirm că această primă ediție a Festivalului Internațional Liviu Ciulei  a fost un pas de quatre teatral cu pronunțată tentă umoristică. Organizatorii Festivalului au păstrat pentru încheierea dorită a fi en fanfare, spectacolul Teatrului Nottara, Mitică Popescu, un spectacol care, deși în curând va împlini un cincinal de viață, este în continuare viu, vivace și cerut de public. Așa că, acum, mă voi referi la acest spectacol, urmând ca asupra celelorlte să revin în curând.

Bătălia pentru reabilitarea lui Mitică a pornit de la o realitate a epocii, acea “bancă mică, imediat după război, între anii 1920-1922, când toate noțiunile curente erau încurcate, afacerile improvizate și un val de promiscuitate domnea în totul”.

Camil PETRESCU: „Mitică este bucureșteanul par excellence”, spune I.L. Caragiale, nașul acestui tip care face spirite nesărate. Fizionomia morală este aceea a bucureșteanului care pare un personaj cu totul neserios: lăudăros fără pereche, chiulangiu, crai de mahala, farseur de prost gust. Autorul acestei comedii este el însuși regățean și român. El nu s-a putut împăca în niciun mod cu această reputație a lui Mitică, pe care îl consideră frate bun. El crede că Mitică adoptă voit forma vulgară, aceasta fiind un simplu mod de a se apăra în fața vieții, așa cum unii timizi sunt obraznici, iar unii bătrâni, morocănoși. Mitică Popescu este cu dispreț ironizat de către ieșenii aristocrați și culturali, care îl găsesc mahalagiu și lipsit de sensul poeziei, dar mai ales sever judecat de către ardeleni și bănățeni, care văd în acest personaj tipul regățeanului șmecher, afacerist destul de corupt de fanariotismul ultimelor două veacuri”

“Mitică Popescu – scria criticul Virgil Brădățeanu, în urmă cu o jumătate de veac – este, mai întâi de toate, un poem închinat oamenilor de omenie, lui Mitică, lui Jean, Georgetei… și celor ca ei… este o replică dată de autor miticismului, adică spiritului mărunt, falselor pretenții intelectuale, pe care dramaturgul nu vrea să le accepte drept caracteristici ale unei anumite categorii sociale… Acesta este, Mitică, cuceritorul Mitică, cel care își tapează prietenii de câteva sute de lei ca să-și poată plăti datoriile sau amenzile, dar oferă, fără nicio condiție, milioane”.

Mitică Popescu văzut (recent) de Dinu Grigorescu

Unul dintre cei mai importanți creatori din teatrul românesc, dramaturul, cronicarul și editorul Dinu Grigorescu, a fost prezent la câteva dintre spectacolele Festivalului Liviu Ciulei, ediția 2022. Am avut plăcerea de a discuta de câteva ori atât aspecte ale dramaturgiei actuale, cât și ale noului festival piteștean, pe care l-a apreciat ca pe o promisiune pentru viitorul teatrului și publicului piteștean. Iată ce scria Dinu Grigorescu, privitor la Mitică Popescu, în revista Rinocerul: “Mi-l imaginez pe marele cărturar, filosof, scriitor, dramaturg şi, din când în când, comediograf rănit grav în Primul Război Mondial, cum se zbătea pentru supravieţuire într-o societate unde premiile literare erau acordate de către monarh, iar subvenţiile miniştrilor după criterii destul de aleatorii. Pentru o doctorie necesară de la Viena, Camil Petrescu a cerşit pur şi simplu ajutorul unui prieten devenit secretar de stat pentru minister şi corespondenţa dintre cei doi nu mai lasă nicio îndoială asupra dificultăţilor enorme pe care trebuia să le suporte cei departe de foşnetul banilor. El scria ceea ce nimeni nu dorea. Capodopera Danton, foarte rar jucată din cauza numărului mare de personaje, este total abandonată de repertorii, ca şi cum nici nu ar fi fost scrisă. Teatrul Mic a produs o premieră în perioada tiranică a cenzurii ideologice. Comunismul îl citea ca un autor ostil societăţii burgheze multilateral dezvoltate şi corupte simultan. Mitică Popescu este o comedie de moravuri foarte echilibrată, care preia abilităţile personajului superficial creat de I. L. Caragiale şi imortalizat în Momente şi schiţe. A fost o piesă mai norocoasă, fiind jucată în ultimul secol, de la scrierea sa în 1928, de mai multe teatre, mereu cu succes, având şi norocul unei ecranizări servite de actori de prim rang, aşa cum se întâmplă şi în spectacolul Teatrului Nottara, care se joacă de trei stagiuni, oferind satisfacţie spectatorilor din toate generaţiile. Am privit chirurgical această piesă şi este un spectacol care şi-a păstrat, cred, intactă prospeţimea de la premieră şi bucuria tuturor actorilor de a juca pur şi simplu. Universul este birocratic, cu şeful şi subalternii unei bănci intrate în faliment şi conduse de o patroană frumoasă, cu mare personalitate, care se pare că nu se află în nicio relaţie, dar empatizează cu indisciplinatul Mitică Popescu, terorizat de un şef obtuz, care nu se uită decât la condica de prezenţă şi la pantofii eleganţi ai subalternului plin de carismă şi de succes la genul feminin, fiind rău şi răzbunător ca mulţi şefi din zilele noastre şi care nu se dă în lături să îl arunce în şomaj, dar intervine lovitura de teatru. Din realitatea trăită de autor coboară ca un înger ocrotitor un secretar de stat, fost coleg de şcoală şi de front cu Mitică, care îi modifică total portretul: indisciplinatul este practic un erou de război fără pensie specială şi fără emfază, care l-a salvat de la moarte şi este momentul să capete o recompensă. Descoperim aici cât de aproape este de realitate dramaturgul. El nu se sfieşte să arate cum se dădeau aprobările în epocă, pe colţ de masă, aşa cum noi astăzi aprobăm birocraţia contemporană prin încredinţări directe ale unor lucrări importante fără licitaţie. Recompensa constă într-o fabrică părăsită de unguri, în retragere din Transilvania lor atât de dragă şi astăzi. A doua lovitură de teatru este renunţarea la acest mijloc fix care produce bogăţie în favoarea băncii şi, implicit, a patroanei de care este îndrăgostit fără cuvinte şi fără speranţe.”

Alți Mitici, din istoria teatrului

E adevărat că piesa lui Camil Petrescu a fost jucată de mai multe teatre, dar – parafrazându-l pe Crăcănel al lui Caragiale – nu prea des. Camil Petrescu era perceput drept un intelectual subțire, cu preocupări filosofice, un scriitor care nu-și părăsește turnul său de fildeș și nu prea are contact cu lumea reală, fie aceasta chiar ceva mai simandicoasă, cum ar fi angajații de diverse ranguri ai unei bănci. O reușită artistică –susține criticul Valentin Silvestru – a fost montarea din 1945, regizată chiar de autor, cu o distribuție sonoră, avându-i ca protagoniști pe Niki Atanasiu (Mitică Popescu) și Maria (Mimi) Bota (patroana Georgeta Elefteriade) și din care făceau parte Yarodara Nigrim și Carmen Stănescu. De menționat și faptul că Mimi Bota (1914-1966), una dintre cele mai frumoase actrițe ale epocii, a fost și una dintre marile iubiri ale lui Camil Petrescu. A fost o reușită artistică, pentru că Mitică Popescu a fost îmbrățișat de actori și de public, jucându-se până în 1947, dar nu și pe placul unor ziariști. De exemplu, săptămânalul teatral BIS, după ce în trecut mai scrisese că toată lumea știe că dl. Camil Petrescu un are talent în meseria de autor dramatic, acum despre piesă scria că nu posedă nici calități literare, nici psihologice, nici concepții sociale și o cataloga net ca fiind o lucrare ratată.

Ceva mai aproape de ziua de azi a fost un Mitică Popescu tras în musical și cu actorul Mitică Popescu în rolul personajului camilpetrescian, Mitică Popescu. Se întâmpla la Teatrul Mic, prin 1982-1983, pe vremea mult-hulitului director Dinu Săraru, iar piesa lui Camil Petrescu a fost frumos prelucrată, împachetată și servită publicului ca musical de mare succes. Un succes care i s-a datorat atât materialului dramatic oferit de piesa lui Camil Petrescu, regiei lui Cristian Hadjiculea, dar și partiturii muzicale semnate de Nicu Alifantis și versurilor lui Alexandru Andrieș. Cred că nu puțini dintre spectatorii musicalului ieșeau din sală fredonând: “Pălăria ștrengărește, pe-o sprânceană-o potrivește, ac în lavalieră și la butonieră floare, da, ăsta-i Mitică!” Să-i amintim și pe câțiva dintre actorii care i-au dat viață (și succes!) lui Mitică al lui Petrescu&Hadjiculea&Alifantis&Andrieș: Nicolae Dinică (directorul), Sorin Medeleni (Buiac), Gheorghe Visu (secretarul general), Mihai Dinvale (casierul), Monica Mihăescu (patroana Georgeta Demetriade), Monica Ghiuță (Ana), Rodica Negrea (Angela), Doina Tamaș (Didi) și Anda Călugăreanu (puștiul, care în versiunea lui Dan Tudor un mai apare).

Un Mitică al secolului XXI

Regizorul Dan Tudor a mai umblat la schema de personal a băncii, mai reducând câte un post (inclusiv cel de subdirector, combinând și condensând replicile directorului și subdirectorului), renunțând la prietenele Georgetei și la rolurile copiilor, produsul acestor epurări de personal fiind un spectacol mai condensat, mai alert, fără acțiuni colaterale, care ar încetini ritmul spectacolului. Chiar dacă autorul nu face o analiză a situației, privește atent realitatea socială, fotografiază atât de (pe nedrept) lăudata societate bucureșteană interbelică. Fotografiază acele relații (inter)umane din grupul de muncă atât pe orizontală (între colegi), cât și pe verticală (de subordonare). Și reține că, în mica echipă a băncii, domnește rutina zilnică: mai o semnătură, mai o ștampilă, mai un zvon, mai o bârfă, mai o solicitare de împrumut, timpul trece, dar în ceea ce privește viitorul băncii, domnește incertitudinea, pândește falimentul. Cu totul colateral, prin Secretarul General, autorul prezintă și modul discreționar în care se distribuiau activele nou dobândite ale statului: prin încredințare directă unor prieteni sau colegi, adică precum în anii de după 1989.

Regizorul Dan Tudor a colaborat în mod fericit cu autorul Camil Petrescu, cu simțul actorului-regizor reușind să dea un plus de dinamism unui text care are și părți mai epice. Este suficient să amintesc episodul apelului nominal al morților din tranșeea de la Oituz, pe care regizorul îl promovează din epic în dramatic. O fază încărcată de dramatism, căreia regizorul îi oferă o turnură comică aplaudată de public. Îmi pare că umorul actorului Dan Tudor este înrudit cu umorul actorului francez Pierre Richard, acel mare (și blond) TIMID, care se trata de timiditate după metode proprii și ilar de greșite (sau, mă rog, “neperformante”).  Este declanșator, chiar generator de gânduri și fapte bune, la Mitică nu sex-appeal-ul său este cel care seduce, ci naivitatea sa nonșalantă, mărturie a unui suflet mare, această naivitate (prost mascată) este cu adevărat cuceritoare. Dan Tudor a reușit să propună un Mitică foarte uman, plin de calități (de care pare că se rușinează, pe care încearcă să le ascundă) dar și cu oarece defecte (pe care pare că le etalează cu ostentație), greu de crezut de către celelalte personaje. Mitică, acest Popescu al lui Petrescu (Camil) nu este un jmekeraș de periferie. Perimetrul în care se desfășoară acțiunea este delimitat de Strada Lipscani, Piața Romană, Calea Victoriei, centrul de greutate al piesei rămânând restaurantul Capșa, percepția pentru șoseaua Mihai Bravul este aceea că se află undeva departe. Așa că, în mod sigur, Mitică nu este doar bucureștean, ci este bucureștean din chiar centrul capitalei României dodoloațe. Este un elegant care poartă doar pantofi de lac, merge cu trăsura pentru că – n’est-pas – apparence oblige… Este un obișnuit al elegantului Capșa, contaminat de cultura la cel mai înalt nivel, și un amabil și săritor distribuitor de bilete pentru spectacolele de teatru și operă, ba chiar și monitor pentru colegii săi mai puțin cunoscători, îndrumându-i cu siguranță pe căile culturii mari. Dacă așa cum susținea Camil Petrescu, “poezia este pudoarea în expresia marilor sentimente”, Mitică este un personaj de-a dreptul poetic. Este nonșalant și, chiar și atunci când îl paște o foarte posibilă concediere, fredonează cu nepăsare “la donna ѐ mobile”. El care este un mare timid, pozează în mare cuceritor, stârnind invidia colegilor și gelozia colegelor. Timidul Mitică nutrește o mare admirație față de reprezentantele sexului frumos, pe care le urmărește la Capșa sau pe Calea Victoriei. Și le mai și face complimente pe atunci normale, dar care azi ar putea fi considerate fapte penale. Trăiește din împrumuturi, supraviețuiește din vinderea pardesiului și paltonului, dar sustrage o fotografie a iubitei sale, Georgeta, considerată un fel de stea (cu nume!) situată în sfere mult mai înalte, așadar inccesibilă condiției sale.

Dani Popescu, în rolul directorului, se comportă ca un mic dictator, conștient de efectele deciziilor sale. Ardelean și el (ca și Buiac), este de părere că lui Mitică i s-ar potrivi de minune proverbul ardelenesc: are multă minte, dar nu-i toată bună! Nu cunoaște loialitatea față de firma pe care o conduce (nici față de Patroana care-i place), fiind gata s-o trădeze pe față, dacă interesele proprii o cer. Abil, face tot ce-i cere Patroana, mai ales că unele dintre inițiativele ei îi servesc perfect interesele.

Cvartetul feminin, păstrat de regizor (după ce a renunțat la câteva figuri fără prea mare pondere în acțiune), prezent pe scenă recompune în mic alcătuirea personajului colectiv feminin. Fie că e vorba de patroana Georgeta Demetriade, fie de funcționarele Angela și Didi sau de casnica Ana, sora lui Mitică, de la patroane până la funcționare sau casnice, mai toate personajele feminine peste care războiul recent și-a lăsat amprenta par să încerce să râdă ca să nu plângă. Ada Navrot este Georgeta Demetriade, o văduvă veselă, tânără, atrăgătoare, nepricepută în ale finanțelor (dar pricepută la creații de modă) și care se consideră condamnată să salveze o bancă ce stă să se prăbușească. O bancă aproape falită, care rezistă din închirierea de spații și vânzarea obiectelor sale personale mai valoroase. Ada Navrot dispune de o paletă expresivă cuprinzătoare, se pliază cu ușurință pe situații variate, cu gestică hotărâtă (doar e patroană!) și voce puternică, ba șăgalnică, ba autoritară. Trece cu ușurință de la o stare la alta, de la suspiciune la satisfacție. Ajutată și de întâmplare (mare domn e hazardul!) Patroana descoperă chiar alături de ea un bărbat inteligent, tandru, la nevoie eroic, care ar avea nevoie doar de puțină atenție și cizelare feminină. “Mi-e drag trăznitul, naivul, unicul Mitică, această pușlama sentimentală, acest fanfaron cinstit, loial… Acolo unde alții cântăresc totul, el îți dă fără socoteală, muncă și suflet… M-am săturat de ipocriții eleganți, m-am îmbâcsit de prostia așezată… Îl voi scăpa de mizeriile pe care i le fac proștii practici… Mitică e un copil mare… și prost crescut… dar am să-i arăt eu lui! De acum nu-i mai merge!” Raluca Tița este o Angelă (chiar cu aspirații de angel radios), care oftează după Mitică, pe care-l acoperă cât poate, făcându-i lucrările, dar la o adică, în disperare de cauză, s-ar putea consola și cu mai puțin. De exemplu, cu vreun (sub)director. Daniela Minoiu este colega de birou, Didi, mai puțin înclinată spre romantism, mai puțin sensibilă la farmecul lui Mitică și ca atare mai puțin dispusă să-i țină locul atunci când chiulește. Andreea Măcelaru Şofron este Ana, sora lui Mitică, văduvă de război (o realitate socială comună în epocă și neglijată -cu mare succes!- de instituțiile de atunci ale statului). O femeie frumoasă, care se zbate să-și țină familia (mai puțin convențională) pe linia de plutire, ceea ce cu greu reușește. Mai există câte o sursă de amuzament, un quiproquo (aproape clasic):  Ana este luată drept nevastă sau amantă și văzută ca o competitoare, ca o rivală, până la lămurirea lucrurilor. Cristian Nicolaie este Jean Goldenberg, evreul descurcăreț și (contrar portretului-robot din epocă, acela de zgârcit și profitor) gata să-și dea și haina de pe el pentru un prieten aflat la ananghie. Fără ostentație, fără a îngroșa, fără a-și trâmbița sentimentul de prietenie, este un prieten adevărat pentru Mitică (de fapt, singurul), pe care-l admiră pentru isprăvi mai mult închipuite, inventate, dar pe care-l cicălește mai tot timpul. Este un delicat, care nu pregetă să-și riște sănătatea pentru a nu i-o periclita pe a prietenului său. Ion Haiduc îl aduce pe scenă pe Belgrădeanu, afaceristul foarte versatil, pe care orice scrupul moral grozav l-ar încurca. Cu tupeul pe care i-l dă poziția de forță în negociere (creditor!), este capabil să-i propună patroanei  – (aproape) direct – un schimb care lui i se pare și normal, și echitabil. Adică puțin sex într-un mediu plăcut (departe de privirile soției), pentru amânarea achitării unei rate scadente dintr-o datorie. Ion Haiduc este un actor parcă anume făcut pentru comedie, un actor care-și joacă cu succes toate atuurile expresive. Și reușește ca, dintr-un un personaj (mai curând) detestabil, să facă unul oarecum scuzabil și acceptabil pentru că – deh!- așa erau vremurile și obiceiurile. E și asta o performanță! Mihai Marinescu este Secretarul General, personaj de ale cărui decizii multe pot depinde, pare să fie dintre puținii urcați pe scara socială care-și mai aduce aminte de episoade în care viața sa a depins de acțiunile altora, rămași pe fușteiele de jos ale scării. Recunoscător pentru că a fost salvat de Mitică, nu se sfiește s-o spună clar și înclină puțin talgerul dreptății și spre cei merituoși și modești, mai puțin ajutați de soartă. “Da’ ce? Numai escrocii să trăiască în țara asta? Dacă ai vedea tu ce văd eu în fiecare zi la minister? Dacă ai afla cum se adună averile în țara asta, numai pe lângă lege? Nu mă înduioșează soarta băncilor și a cuconetului parfumat și lacom. E dreptul tău, nu fi dobitoc, că ești cinstit și la nevoie priceput, ai să înveți că ești mai deștept decât toți. Dar ești tâmpit de modest” îi spune el lui Mitică, nereușind să-l convingă să accepte să primească o întreprindere de viitor și să se lanseze în afaceri. Mircea Teodorescu, în rolul Buiac, este funcționarul tipic, contabilul (fără mânecuțe), exemplarul de yesman, servil cu șefii și mai mult decât exigent cu colegii. Pentru el contează doar deciziile șefilor și cutumele de amploaiat care se gudură pe lângă șef, dând mereu ca exemplu seriozitatea ardelenească: “La noi în Ardeal nu se pomenește ca un funcționar să întârzie la slujbă. Musai să vie înaintea domnului șef de birou, altfel un are drept la leafă…” Scenografia, semnată de Corina Grămoșteanu, oferă un spațiu de joc judicios compartimentat și pe orizontală, și pe verticală, spectatorul fiind introdus fără schimbări (majore) de decor și fără timpi morți în acțiunea piesei, fie că aceasta se desfășoară în biroul băncii (al funcționarilor și al directorului) sau în spații private, acelea ale patroanei Georgeta sau ale locuinței lui Mitică și a surorii sale, Ana.

După Mitică Popescu, un alt Mitică – Sfântul Mitică Blajinul

Un ajutor, poate nesperat, pentru reabilitarea bucureșteanului (românului) Mitică a venit peste vreo patru decenii, de la un evreu. Mai precis, de la un scriitor român de etnie evreiască – Aurel Baranga (născut ca Aurel Leibovici, în 1913, în București, decedat în 1979, la 65 de ani, tot în București), care a fost un important poet, dramaturg și publicist român, de origine evreiască. Dar a mai fost și cronicar dramatic, și secretar literar, și director-adjunct artistic al Teatrului Național I.L Caragiale din București, în vremea când directorul teatrului era Sică Alexandrescu. Pentru că a avut funcții importante în PCR (a fost membru în C.C.), piesele sale au fost scoase nu numai din fondul activ al secretariatelor literare, dar și din preocupările regizorilor (mai ales ale regizorilor școliți după 1989). Una dintre piesele sale de rezistență este Sfântul Mitică Blajinul, scrisă în perioada 1964-1965,  a cărei premieră absolută a  avut loc în 1967. O piesă dedicată soției sale, marea actriță Marcela Rusu, o piesă care n-a ajuns ușor la public, pentru că prin unele dintre ideile sale Baranga deranja establishmentul.

Cred că Dan Tudor are ca proiect personal de lungă durată readucerea pe scenă a unor piese interbelice și/sau personaje pare-se uitate de secretariatele literare ale teatrelor sau considerate ca fiind lipsite de interes pentru vremea actuală și pentru publicul super-informat de azi. Amintesc, în acest sens, trei spectacole: Patriotica română – de Mircea Ștefănescu, acest Mitică Popescu, despre care povestim acum, și foarte recentul Titanic Vals al lui Tudor Mușatescu, de la Teatrul Național București. Poate că ar trebui să ținem cont de experiența unui cunoscător al ființei umane, Søren  Kirkegaard, care susținea că “unicul răspuns strategic inteligent la mizeriile vieții este să le sfidezi cu un hohot de râs.” Să râdem dar! Iar faptul că autorul încheie efortul de reabilitare a lui Mitică Popescu cu un happy end, ca în filmele de familie americane (cu două nunți în perspectivă), nu face decât să ne întărească pofta de râs. Și de (re)vizionat spectacolul!

CRISTIAN SABĂU

CRISTIAN SABĂU