ALEXANDRU MĂRCHIDAN Poeme nepublicate în volum, scrise între 2020 – 2023

LĂCAȘUL CERULUI

de când am plecat mama îşi aşază noapte de noapte câte-un lucru de-al nostru sub pernă. ea nu poate dormi, nu poate să cadă la pace cu ziua care-a trecut, cu somnul care vine, dacă nu are sub pernă o bluză roşie-a Elenei, fularul Danielei, o cămaşă de-a mea.

ştiu că mama ne duce dorul când plecăm, ştiu că plânge pe ascuns

ţinând în braţe hainele noastre

 

lipindu-le de obraz, mirosindu-le, iar atunci sufletul îmi devine în piept o roată mare de foc în stare să topească toţi gheţarii din lume. noapte de noapte

mama-şi aşază cu grija cuibărită în gesturi hainele noastre sub cap să fie sigură că suntem bine, că veghea ei ne păzeşte de orice nebun, de orice boală, de orice armă, de orice demon, de orice stea căzătoare.

ştiu că acum două săptămâni, după botezul nepoatei mele,

mama i-a cerut o scufiţă Danielei

 

şi acum doarme cu ea sub pernă.

ştiu că la fel va face şi pentru copiii Elenei,

pentru toţi nepoţii, aşa încât perna ei

va deveni din ce în ce mai înaltă.

ea va înainta în vârstă, va înainta în griji,

va înainta în rugăciuni.

ştiu că toate lucrurile noastre

sunt păstrate şi împăturite cu grijă în şifonier,

ştiu că datorită acelei perne din ce în ce mai înalte

eu merg acum prin lume

ferit de orice boală, de orice armă,

de orice demon.

FUMUL

mi-au spus alaltăieri nişte limbi de foc,

mi-au spus că fiinţa aceea, mama mamei mele,

nu mai e.

A plecat unde-a văzut cu gândul,

ca fumul unei lumânări, ca un chiot s-a dus,

fiinţa aceea care nici n-a fost vreodată în carne şi oase;

a fost doar o casă de lumină în care mi-am ascuns copilăria,

doar o umbră înclinată de frasin, o poveste pe timp de iarnă

când împingeam cu picioarele în sobă aproape s-o dărâmăm;

şi umbra aceea mă lua în braţe seara şi-mi vorbea ceasuri întregi despre fata babei şi-a moşului şi râdea când o trăgeam de capătul basmalei la ceafă;

umbra, lumina aceea mă aşeza în copaie

pe două scaune lângă sobă şi căldura de-atunci

mă încălzeşte azi şi de când mă ştiu şi până când

sufletul meu va pleca de la mine.

Acum încă nu pot să înţeleg, nu vreau să-i aud

când îmi spun că îmbăiază prin cer copiii altor nori

şi m-a lăsat să-mi port singur de grijă;

mama mamei mele nu va mai şti

la ce oră se întoarce autobuzul sâmbăta

ca să-mi oprească cea mai bună plăcintă cu mere,

să arunce dovleacu-n cuptor, să culeagă toamna

cele mai frumoase piersici cu miezul ca sângele.

Nu,

nu doar de umbra ei este vorba,

ci de buturuga de mine, de scorbura scoarţei lui de

timp,

că parcă nici nu mai ştiu când sunt şi când nu,

parcă altcineva a trăit odată în locul meu,

în timpul meu de-au plecat cele bune;

acum stau ca un înger exilat pe pământ

la o margine de trotuar scârbos

şi dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet,

dau dintr-o staţie în alta ca orbu;

autobuze care nu ştiu unde duc

opresc în faţa mea aproape să-mi lovească vârful

nasului;

urc în ele şi plec unde-o fi, ca fumul unei lumânări.

SE SEAMĂNĂ LUMINĂ NOUĂ

se seamănă lumină nouă.

plec în urma îngerului

şi încerc să-i învăţ mersul,

dar hainele mele

sunt de pământ

şi pământul îmi este stângaci –

dansul său e cumva

aplecat într-o parte

ca o pasăre rănită

ce se sprijină uneori în cioc.

plec în urma îngerului

ca atunci în copilărie

când urmele paşilor tatei în nămeţi

păreau prăpăstii de netrecut.

CA O DUMINICĂ

copilărie ca o duminică

cu trup de flori şi voce de mamă,

iată-te strânsă cu braţele tale de ploaie

după gâtul meu, aşa cum îşi poartă trandafirii

sufletul de parfum,

cum îşi duce o câmpie poveştile,

cum îşi ţine focul lumina.

copilărie răsad de rai altoit pe inimă,

nici n-aş putea să întreb unde eşti

când ochii nu văd nimic întreg

fără tine, nor prins în joacă cu un capăt de aţă,

sărbătoare cu gust de nucă şi scorţişoară.

mă va întreba mereu cineva

unde sunt serile ce nu întunecă,

unde este iarna ce nu îngheaţă,

iarăşi şi iarăşi le voi spune

că eşti doar tu

cu toate chipurile tale

de îngeri cu pistrui

şi strungăreaţă.

POVESTE DESPRE RAI

ceea ce îţi scriu

/este o simplă poveste despre rai.

în amintirea mea

el începe uneori demult,

alteori parcă de numai două-trei zile.

raiul aşa cum îl ştiu începe neapărat iarna

şi este undeva într-o câmpie

întinsă cât viaţa fără de moarte.

/acolo ninge mereu

şi lumea este făcută

ca orice lucru să pară o bijuterie

iarna copilăriei cu drumul prin nămeţi,

cu o plimbare pe lacul îngheţat

şi cu multe căzături.

îţi voi aminti câteva frânturi din rai

/unde timpul nu se măsoară

şi după-amiezile înseamnă o bătaie cu bulgări,

ceasuri întregi pe sanie,

coborâşuri de-a dura de pe dealul de zăpadă,

oameni reci zidiţi cu mâinile goale

asupra cărora deşi am suflat duh de viaţă

nici unul nu s-a mişcat,

mâini îngheţate, obraji gata să plesnească.

în rai nu se stă deloc,

se spun tot timpul poveşti,

se curăţă porumb în cămara încălzită

de bunici cu aure de sfinţi

/se adună zăpada din curte şi de peste tot, se merge la moară cu sania

se sparge lemnul ca-ntr-un ritual străvechi.

în rai totul este o bijuterie –

şi fumul de pe hornuri

şi copacii albi ca nişte bătrâni

opriţi să-şi amintească de ce au plecat de-acasă,

şi negrul tăciunilor şi lumina

pământul,

ticăitul unui ceas nevăzut,

liniştea icoanelor,

zidurile cetăţii de apă.

e cumva un dans nevăzut

în serile cu lumina lor dumnezeiască,

în nopţile cu miros de busuioc uscat,

o iarnă continuă,

afumată de nucile înfipte la un capăt de sârmă

şi scoase cădelniţând din plită,

iarnă aromată cu miros de mere coapte

şi mereu în sărbătoare,

unde visele se construiesc cu mâna

şi pentru cea mai frumoasă stea

pentru cel mai împodobit pluguşor

se face un rai în rai,

de la alegerea lemnului

până la ziua de colindat

cu tot gerul în spate

şi-n ghete.

raiul aşa cum îl ştiu

începe neapărat iarna

şi este undeva într-o câmpie

peste care Dumnezeu

a cernut o mână de linişte.

ÎNAINTE DE CUVÂNTUL ÎNAINTE

mai ales în satul de câmpie

se întâmplă să-ţi uiţi sufletul

în dimineţi ceţoase culegând lumină

până te pomeneşti crescând şi părinţii naşii finii

te privesc de jos în sus

şi nevoit te laşi convins de minunea asta

(nevrută)

cumva ai rămas cu vreo trei copii

în toamnele ceţoase

/ştergându-ţi fruntea de culoarea lor

după ce din ciutura fântânii de răspântie

ai fi vrut şi timpul să îl bei

are un fel ciudat de a fi şi viaţa

că îţi dă peste mână când ai prins peştele de coadă

când ai luat abia o muşcătură din felia de tort

(poate că restul e rezervat pentru altă… dată)

dar cum să-ţi poţi lua totuşi gândul

de la gustul acelei prime felii de lumină

făcută din frânturi

cu bunii mei aproape tineri

cu anotimpuri desprinse de trup

cu naşterea Domnului în casă în cer în biserici

în cuvintele gerului şi-n chiotul verişorilor

înfofoliţi în zăpadă

cu Paştele presărat în lumânări aprinse şi şervete albe puse lângă pâine şi atâta bucurie

că zece ierni puteam îmbrăca în ea toţi copacii goi de pe uliţă

şi pe felia asta de lumină se topeau ca untul pe

pâinea proaspătă

verile în care ne udam cu găleata

şi-nchipuiam basme din basme până la miezul

nopţii

când ne uitam la puii de curcă şi la toate orătaniile cum cresc

(nu pot uita ziua aia a tăierii unei păsări când sora mea şi-a făcut cruce de milă şi de

mulţumire

 

că nu ne-a făcut Dumnezeu pui de găină)

aşa raiul meu a început la naştere

şi s-a îngrămădit în miile de priviri

din zi şi din noapte din somn şi din veghe

din nori şi din meri şi ale pisoilor dolofani

şi ale greierilor şi ale prietenilor şi-ale icoanelor

şi-ale uşilor casei

pe care le port cu mine şi îmi respiră prin piele

prin fluturi prin fiecare sărut în care sărut

zorile

umbrele

lacrimile.

ARHAIC

e o toamnă adâncă în lume

într-o seară rece eu vin de departe

cu bunicul

şi picioarele ni se leagănă

pe marginea carului

cu noaptea în spate.

CEI CE SEAMĂNĂ

ne întâlnim în spaţiul

dintre silabele rugăciunii

unde celălalt chip al cuvântului

e lacrima.

TIMPUL CA UN BALAST

la bordul acestei corăbii

încărcătura devine pe parcurs de prisos

şi busola indică tot mai des

nordul inimii.

ÎNNOI-SE-VOR CA ALE VULTURULUI TINEREȚILE TALE

I

casă îmbrăcată în hainele

unor aripi vechi

de când străbunicul s-a-ntors

de la război cu urme de gloanţe pe creştet

asemenea alaiului unei nunţi de furnici.

împrejmuind grădina – salcâmii unde seara cântecele se-ntorc. trunchiul de dud banca bătrânei care veghea toţi puii de pe pământ de păsări şi de oameni. drumul spre biserică. casă-mbrăcată în haine vechi mereu calde.

peste prag Dumnezeu trece la fiecare răsărit şi apus.

II

ca demult

dimineţi înfrigurate

într-o primăvară de culoarea

mâinilor bunicii

ploaie măruntă de o săptămână

şi chiar mai mult

ploaie mocănească

aducătoare de pace, vise şi poveşti

când din adâncurile pământului până la cer e o singură potecă. suntem copii

jocurile noastre se mută iar în bârlog unde îngerul ne veghează hibernarea şi coboară din icoană

să guste lipia caldă scoasă acum din cuptor. aşteptăm ziua de Paşti.

 

a rămas ploaia

au rămas dimineţile înfrigurate vremea aceea se depărtează-ncet ca un felinar agăţat de căruţă mâinile bunicii… o fotografie alb-negru. din când în când

aud chemarea mamei să împărţim

pâine de lumină îngerul coboară

se simte privirea

încadrată de ramele tot mai vechi ale icoanei de vatră.

III

şi apoi aprilie

mirosul pământului reavăn trezit dintr-un somn greu

schimbarea lumii la faţă

după un nou pact cu lumina vom fi fost şi noi atunci ca puii de cloşcă

cu mersul nostru

după al celor mari

mai ales Săptămâna Patimilor

mai ales fumul lumânărilor

din biserica mare

de la două sute de paşi

mai ales Prohodul

cu apusul său

tăios.

ca un copil bucuria ne sărea în braţe

în dimineaţa Învierii

când în hainele noi mergeam să luăm paşti pe urmă acasă cu dinţii şi degetele roşii de la atâtea ouă de parc-am fi muşcat din soare

o săptămână întreagă în care alegeam doar nuca din cozonaci. lumea stătea pe alţi stâlpi.

IV

este culoarea de-acum un semn că ne-am desprins (chiar şi-un deget) de lume

câmpia de-astă-iarnă parcă-i o bătrână ce întinereşte

cu jumătate de veac

atunci când i se-ntorc nepoţii

acasă.

nu, nici n-ar putea fi altfel – lumea asta e soră cu alta oamenii

şi-au scos îngerii

din hibernare

şi se plimbă unii lângă alţii

până-n duminica Tomii

să taie via, să cureţe merii

grădinile

ziua de umbre.

dacă nu ar mai plânge uneori

câte unul,

dacă norii ca nişte harpii nu ar răpi dintre ei, aş putea să jur că aici

pământul şi cerul sunt una.