TABLETA DE POEZIE – PELERIN PRIN CARTEA VIEȚII –
Noul volum de versuri al argeșeanului Victor Michail Stignițeanu, DINCOLO DE ASFINȚIT, ilustrat de graficianul Mihai Cătrună, este o fereastră deschisă într-o casă părăsită, de undeva, de la marginea planetei. Au mai rămas acolo ceva amintiri, obiecte în stare să măsoare distanța dintre ce a fost și ce nu mai poate să fie, a rămas, prin unghere, mirosul stăpânilor, căci casa nu s-a îndurat să-i lase să plece, poate că nici ei n-au vrut, dar marile plecări, se știe, plecările definitive nu de noi sunt decise. A rămas, peste toate, aerul tragic și greu de adunat în piept al locurilor în care s-a spus tot ce era de spus.
Se poate ca, înainte de a se fi hotărât să scrie, poetul să fi suferit mult. Acum, însă, rana i s-a închis. La cititor, ajung bătăile unei inimi care, obosite să mai ceară ajutor, s-a resemnat să stea de veghe. Rana însăși e stare de veghe. Poezia lui e stare de veghe.
Victor Michail Stignițeanu scrie la vârsta la care, dacă ești curajos, poți tăia greșelile din carne, chiar dacă va rămâne atât de puțin după aceea, încât riști să nu te mai vadă sau să nu te mai recunoască nimeni. Scrie despre propria devenire, integrată în devenirea celorlalți. Scrie despre cum a ajuns să-l iubească pe Dumnezeu. Rescrie chiar rugăciunea ”Tatăl Nostru”, fără să se abată de la ritmul rugăciunii originale. Cuvintele, așa cum îi țâșnesc din suflet, simple, directe, neînvățate pe dinafară, îl motivează altfel, sunt semnul trecerii dincolo de un anume prag de înțelegere superioară, care este, în esență, un prag de conștiință. Mai scrie Victor Michail Stignițeanu despre cei speciali din viața lui, despre copilărie și despre iubire, amândouă purtătoare, în egală măsură, de bucurie pură și de iluzie perturbatoare.
Confesiunea poetului ți se lipește de inimă, pentru că realizezi că seamănă bine de tot cu ceea ce ai povesti și tu, dacă ai avea răbdare să te asculți sau să te lași întrebat. Mă feresc să-i pun o etichetă. Nu de mult, aș fi spus că am sub ochi o poezie de meditație, de bilanț, care oferă mai mult decât așteaptă să primească. Astăzi, îmi dau seama că meditația nu e pe deplin meditație și că nici confesiunea nu este, până la capăt, confesiune. Aș spune, mai degrabă, că poetul se comportă ca un pelerin, care știe că acolo unde vrea să ajungă este o altă lume. Mai știe și că e posibil să nu reușească să ajungă, dar continuă să meargă. Iar drumul în sine, popasurile pe care le face și rugăciunile pe care le scandează sunt tocmai versurile din această carte: ”Voi, cei de acum,/ Care încă trăiți/ Și care ați uitat/ Că totul are un sfârșit/ Înainte încă de a fi./ Voi, purtători de timp final,/ Luați-vă/ O brazdă de pământ,/ Să vă amintiți/ Că în el stau/ Trupul și oasele/ Străbunilor voștri./ Lor să le faceți/ Mare Pomenire,/ Pentru că trupurile lor/ S-au golit de mult/ În timpul care vi s-a dat…”
DENISA POPESCU