NICOLAE IONESCU …”LĂSAȚI SINGURĂTATEA ÎN PACE”

UITÂND…

Ferestrele mă uitaseră din nou…

Până și zilele m-au uitat, deși

Le-am adus neprețuite și suave daruri :

Praf de stele din oasele mele de adolescent,

Răzuite pulberi de aur de pe aripile îngerilor

Care mă bâzâiau cu încăpățânare,

De seara până dimineața,

Ca niște bondari de sticloasă lumină…

Doar mototolite hârtii pe care

Am vărsat sângele fierbinte al cuvintelor

Încearcă să-și aducă aminte

Pe ce cărări, pe ce maluri, pe ce nori

Ne-am petrecut pașii ca niște răni

Adulmecate lacom de lupii flămânzi ai concretului…

Și nu ne recunoaștem decât cu greu,

Uitând, însă, uitând

Ce voiam să ne spunem

Cu acele semnale magice făcute

Prin noaptea neagră, vânturând

Făcliile în formă de păpuși

Încropite din smoală și cârpă…

DEMULT, POATE CĂ ORB AȘ FI FOST…

Demult,

Pe când eram o tufă de măceș sălbatic,

Mai înfloream, mai înțepam,

Dar mă înroșeam întotdeauna de dor

Sub privirile tale de zăpadă…

Mai demult,

Pe când eram o tulpină de busuioc verde,

Mă visam în bluza fetelor, strivit

Sau tresărind, scuturat peste adâncile cruci din cimitire,

Acolo unde se mutau tot mai des –

Ca la o clacă fără de sfârșit –

Bătrânii satului,

Umăr lângă umăr…

Demult,

Pe când izvor eram,

Mă tulburau graurii tălpilor tale,

Prin mine trecând și lăsând lumina să pătrundă

Până la inima mea de nisip…

Demult,

Pe când copilăria avea dinții de lapte

Ai porumbului crud

Și îngerii erau îngeri și nu se târau

Pe pământ,

Aș fi vrut să-mi împodobesc fruntea

Cu nuferii brațelor tale…

Și totuși

Poate că

Demult, orb aș fi fost…

Și în zadar aș fi căutat

Tămâia și mirul trupului tău

De fum și mireasmă…

COTIDIAN

În fiecare dimineață ne trezim răstigniți

Între limbile de ceas…

Ne scuturăm de sub pleoape tencuiala

Îngerilor uscați peste noapte

Și repetăm la nesfârșit catalogul părinților și bunicilor

Aliniați frumos și cuminte în inima noastră

Ca într-o strană de lumină…

Umplem cu lapte călduț castronul,

Cină pentru puii de pisică ai pierdutelor iluzii

Ce încă miaună sfios prin colțuri…

Suportăm cu resemnare vaccinul usturător

Din privirile nerăbdătoare și ironice

Ale urmașilor,

Punem tava cu jar proaspăt și îmbietor în fața

Calului nostru de lemn,

În timp ce ne lustruim, iar și iar,

Armura veche și armele tocite și mușcate adânc de rugină,

Deși știm atât de bine cu toții că întotdeauna

Morile de vânt

Ies învingătoare…

CUM VA FI CLIPA…

   Marianei

Va fi întru totul clipa ca aceasta care, iată,

Trece,

Șoricel firav și fricos,

Frunză spulberată pe care am adăpostit-o cândva

Pe tâmplă,

Precum un copac fără de ramuri și rădăcini,

Doar trunchi de lumină și sevă de stea ?

Va fi întocmai jarul

Ca acela care s-a stins, fluierând,

Mierlă prin iarnă în viile pustii ?

Va fi același drumul către tine,

Atât de greu de găsit

Sub ghemul fericirii purtat prin colb și pustiu

De pisici de pripas și de câini costelivi ?

Sau va fi întocmai nesfârșitei poteci a lacrimii

Din geană pe obraz,

Prin eterna urcare a Golgotei,

Avid de sărutul cuielor nemuritoare ?

Nu știu dacă va fi întocmai clipa,

Dar tot albastrul din fântânile spre care

O să mă înclin de azi înainte,

Însetat de neuitare,

Va avea – cu siguranță –

Chipul tău…

HABAR NU AM…

Lăsați să cadă Singurătatea

Precum o grea cortină de scrum

Peste genele câmpiei,

Până când pe Dumnezeu încep să-L usture ochii

Și plânge cu stoluri de vrăbii

Peste lanurile de floarea-soarelui ce râd tâmp,

Sticlindu-și în toate părțile

Dinții lor negri, de lapte…

Lăsați să cadă Singurătatea

Precum o diafană, străvezie și otrăvită aripă de fluture,

Până ce aspre buruieni cresc năvalnic

De sus în jos,

Apăsându-ne tâmpla

Spre adâncul pământului…

Lăsați Singurătatea în pace,

Zic vouă,

Până ce de-acum

Nu mai înțeleg nimic…

Deși mi s-au înmulțit morții-n cimitire,

Habar nu am de unde vin

Viața și Moartea…

DE UNDE ATÂTA TOAMNĂ… 

                                                             Marianei

De unde atâta Toamnă

Ce troienește peste zare

Sfărâmate biserici de lumină,

În lunga ei trenă de lacrimi

Și pe sub ascuțitele aripi ale Tristeții risipite

Prin viile însângerate ?

Castele de iluzii se prăbușesc iar și iar,

Cu zgomot mare și absurd,

Pe o lamă de lună,

Călită de brumă…

Trupul tău se așază prin pădurile brațelor mele

Precum un colț de stea

Pe fruntea apelor…

Te acopăr cu Inima,

Ca să te apăr de Siberii cotropitoare,

Iar din părul tău fac strune

Și din noi

Țărmuri și Mare…

Poate veni Toamna de-acum,

Deși rămâne, totuși,

O lungă depărtare

Până la nuferi, până la Soare…