AURORA DUMITRESCU

LITERATURĂ CONFESIVĂ

Fragment din volumul în lucru – COLIBRI DORADO

Infectați 6633, decedați 331, vindecați 914, carantinați 24020 , autoizolați 71293

Azi-noapte, l-am visat pe Tudorică. Uite mami, trăiești! Ce bine că a fost doar un vis! Și am respirat ușurată. Apoi m-am trezit. Visez acum sau am visat atunci? Oare visez că a murit? Oare visez că trăiesc aici? Când mă voi trezi din acest vis,  cum va fi lumea? Va fi mai bună? Va fi mai rea? Dacă mă iau după ce spun toate spiritualitățile, ar fi mai bună. Unii zic că, în lumea de dincolo, sufletele  își aleg drumul, că ar fi chiar bătaie strașnică pentru a ne naște aici și a experimenta. Clar că suntem în samsara și în ignoranță. Șamanii mei dragi spun că ne naștem cu un secret. Dacă pătrundem în secret (fac o paranteză spunând că asta nu înseamnă o cunoaștere a minții), atunci scăpăm de frica morții și putem trăi în poveste. Noi toți ne naștem cu o poveste. Dar oare este povestea noastră sau povestea scrisă în codul nostru genetic? Tudorică a trăit povestea scrisă în codul lui. Eu trăiesc povestea scrisă în codul meu. Pentru codul lui nu am putut hotărî eu. Pentru a mea, am încă puterea să schimb. Ștergând, anulând, reconstruind, devenind proiector, cum spune Ru… Ru, mor de dorul tău și acum. Dar trebuie să-ți dau drumul. Îți port iubire și îți port grijă. Dar nu te pot suna, pentru că acum este altcineva care trebuie să se îngrijoreze pentru tine, că ești în linia întâi la spitalul din Rimini. Știu că prin mintea ta sclipitoare ai instituit o organizare militară acolo și îți ridici  bolnavii din moarte. Și pe cei pe care nu îi mai poți salva, pentru că așa este scris pentru ei, îi conduci spre lumină, îi ajuți să se întoarcă acasă, să se trezească din vis. Degetele îmi merg pe tastele laptopului tocmai astăzi, când plec la sora mea, la Turceni.  Acolo locuiește când nu are serviciu, cu mine când începe lucrul. Destinul ne-a vrut împreună cu Tudorică, ne vrea și după el. Destinele ni se întrepătrund și nu neapărat pentru că este sora mea. Pentru că este un suflet cu o iubire nesfârșită pentru semenii ei. E din zodia Pești, ca și Ru. Ei salvează întreaga omenire. Sorana are un loc cu totul special în viața mea și a lui Tudorică. Aș putea să scriu o carte despre toate suferințele prin care am trecut amândouă cu Tudorică, în ultimii ani. Dar aleg să nu vorbesc prea mult despre asta. Aleg să vorbesc despre sensul acestei povești de viață. Am crezut ca o nebună în vindecarea lui fizică. Dar Elena, când el a plecat, a spus că a fost o poveste despre iubire și nu despre vindecare. Da, nu a fost despre vindecarea fizică. A fost o și este o poveste despre iubire. Și iubirea vindecă. Vindecă în toate planurile și în toate timpurile. Vindecare și pe verticală, și pe orizontală, vindecare pluridimensională, dincolo de timp, dincolo de viață și de moarte. Prin iubirea pentru Tudor, am învins frica de moarte, care m-a însoțit ca cel mai drag prieten, timp de treisprezece ani și jumătate. Acum ne-am despărțit. La revedere, prietene drag, i-am spus fricii. La revedere, prietenă, mi-a răspuns frica, făcându-mi cu mâna și cu o tonalitate a vocii pe care nu i-o mai recunoșteam. Cumva cu compasiune. Mi-a zis că pleacă să-i vindece și pe alții. Și o să reușești? Depinde, a răspuns. Scopul meu nu este să câștig, ci să pierd, ca acum. Nimeni nu a înțeles misiunea mea. Cu mine făcuse treabă bună, se pare. Nu mi-e frică de acest coronavirus, deși din moartea lui Tudorică am nimerit direct în asta. În izolare, în cușcă. O cușcă binefăcătoare pentru planeta care suferea în tăcere. A venit timpul să ne pună la punct, să ne spună care este locul nostru. Ne-am îngâmfat și Mama Pământ ne-a aruncat din paradis. Vreți civilizație? – ne-a întrebat. Noi da, bineînțeles. Noi suntem stăpânii tăi și facem ce vrem. Și Mama Pământ s-a apărat. Dar ne-a lăsat o portiță. Ne-a zis că nu va fi sfârșitul lumii. Nu, nu va fi. Doar să ne învățăm lecția și să facem pace. Să ne învingem sindromul măreției, care ne ducea fix spre distrugere. Frica are de lucru acum. Mi-a zis că va trebui să se multiplice, să lucreze peste capacitate.  Are și ea emoții, că va ieși câștigătoare de prea multe ori. Și care va mai fi distracția? Noroc că există ființe ca tine care mă mai provoacă, mi-a șoptit.

Am umblat în toată lumea să scap de frică. Shiva Shiva Shiva Shambo se auzea pe toate străzile din Rishikesh, unde călătorisem împreună cu Do… Atunci când încă Do mai putea alerga asemenea unui copil, în ciuda celor 60 de ani pe care îi purta atât de frumos.

Shiva dansa bezmetic pe stradă, în temple, în ashramuri, în satsangurile lui Baba Mooji, în ochii călugărilor rătăcitori cu picioarele goale și murdare, în grotele întunecoase destinate meditației, în vacile care treceau nepăsătoare și regale pe drumurile prăfuite, în restaurantele mizere unde mâncai orgiastic, în somnul oamenilor fără adăpost care  înnoptau pe bănci sau direct pe marginea drumurilor, în chipul șoferilor de ricșe care se aplecau în fața ta, cu mâinile împreunate la piept, zâmbindu-ți șăgalnic și inocent, spunând cuvintele magice Namaste Lady,  în chipul maimuțelor care pândeau să-ți fure portocalele din rucsac, în bețișoarele uneori mirosind a proaspăt, alteori dulce-grețos, în aromele dulciurilor prăjite în batiste mizere, în chipul copiilor care așteptau cuminți, îmbrăcați în uniforme curate, să vină autobuzul care să-i ducă la școală, în ochii maeștrilor yoghini care plecau în alte lumi și se mai întorceau doar pentru a se hrăni cu câțiva cartofi, dar și pentru a ne zâmbi nouă, celor care ne zbăteam încă în temeri și stresuri inutile, în ochii mei, în ochii lui Do, în ochii grupului India 2016… Shiva dănțuia după voia sa, în corpul meu, în chakrele mele, în sexualitatea mea, în inima mea, în creierul meu… Shiva voia să iau foc, să ard, să urlu, să zbor, să renasc. Acolo, în India, a murit o parte din mine și s-a născut o nouă Nicole.

Ru a dat și el o mână de ajutor. Îl purtam cu mine mereu. Chiar și atunci când a venit în România și lăsase niște bani pentru mine, când eu nu eram. I-am urlat cu mintea că nu vreau ajutorul acesta. Puteam să trăiesc cu puțină hrană. Că îl vreau pe el. Dar el venise când eu nu eram… Atunci mi-a încolțit pentru prima dată gelozia. Și ea nu m-a mai părăsit… până acum, când îl iubesc fără să mai aștept nimic. Pentru că știu că nu mai vine. Pentru că i-am dat drumul să fie fericit fără mine. Și l-am rugat să facă și el același lucru.  Dar parcă iar simt că  lipsește ceva din mine. Aș vrea să îl umplu cu Tudorică. Cu râsul lui colorat. Cu părul lui ca nisipul mării. Cu ochii lui castanii, migdalați. Cu pielea lui fină ca o catifea. Cu mâinile lui mici care îmi pipăie fața. Cu dinții lui care i-au crescut atât de frumoși. Cu mirosul lui inconfundabil.  Dar el a plecat pe drumul lui. În alte lumi, unde îi este mult mai bine, liber dintr-un corp care nu îl ajuta…. Așa că îl umplu cu această poveste. Cu paharul de vin roze pe care îl sorb îndelung. Cu traduceri din limba franceză și cu dorința de a ajunge la Kyoto, ca să pot da naștere unui nou roman, cu imaginea Africii unde aș putea da o mână de ajutor copiilor subnutriți. Cu șamanii mei dragi, care mă susțin în mesele lor calde, ca să îmi dea putere și viziunea vindecării. Cu o mică licărire de speranță că într-o zi voi putea iubi din nou. Cu dorința de a fi o profesoară de franceză foarte bună. Îndrăznesc să mă uit în viitor. Deși îmi este atât de dor de tine, Tudorică. Deși îmi este atât de dor de tine, Ru. Dar îți dau drumul, dragă Ru… Nu am fost eu cea specială. Nu ai putut să ierți. Și tu retrăiești trecutul ca și cum acum se întâmplă. Ai o minte cuantică. În spirală… Fir-ar a naibii de spirală. Eu vreau trecut, prezent și viitor. Vreau ca trecutul să fie vindecat și iertat. Sau măcar uitat într-un sertar. Dar nu, tu deschizi iar și iar sertarul și scoți de acolo. Așa face creierul tău complicat de om de geniu, proiector. Deschizi sertarul și, chiar în extaz fiind, tu scoți trecutul și-mi dai cu el în cap… ne dai cu el în cap. Și apoi  mintea ta cuantică va crea din nou extazul. În spirala nebună pe care o detest de șapte ani. Dar eu îți dau drumul, pentru că vreau cronologie în viața mea. Vreau ca trecutul să fie trecut. Și nu să mă bântuie. Și ce naiba să fac să nu îmi mai fie atât de dor de tine… O fărâmă din mintea asta cuantică a ta mi-ai făcut-o și mie cadou. Agonie și extaz. Dar Păstrătorii Pământului mă învață să rescriu totul pe o coală albă. Să mă eliberez de tot ceea ce  atârnă în codul meu genetic și mă vatămă. Să rămân numai cu darurile strămoșilor mei. Sunt ancorată în Mama Pământ. Și doar uneori mai zbor cu Vulturul.  Ru voia să mă ia mereu în zbor. Și Tudorică a vrut. Dar nici chiar iubirea de mamă nu a avut forța să îmi învingă ancorarea și să plec în lumi de sus. Doar le simțeam. Prin simțuri necunoscute, care au izvorât din alte zone ale creierului. Dar nu mi-am pierdut speranța că într-o zi voi reuși și mi se va deschide vederea. Și atunci voi comunica în alte spații. Atunci îl voi revedea pe Tudorică.  Înainte de marea trecere dincolo.  Maeștrii Yoghini reușesc. Preoții noștri călugări cu har reușesc. Însă ei s-au retras, departe de lumea dezlănțuită, ca să călătorească în alte lumi. Iar eu…eu sunt păstrător al pământului.  Într-o zi, însă, voi deveni și păstrător al stelelor.