ZĂPĂSTRIT. CONFESIUNI CU MIEZUL TARE


 

Adriana Soare Zăpăstrit, cea pe care prea puțini o cunosc, de fapt, a acceptat să facă, printre multe altele – are o viață ca o țară greu de guvernat – a acceptat să facă, spuneam, câteva confesiuni. Nu este la prima abatere. Numai că, de fiecare dată, mai afli ceva, ea mai află câte ceva despre sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu. Și, cum e fată bună, foarte bună, fată-panaceu, împarte, unge, îmbrățișează, sărută, mângâie cu ochii, acolo unde nu poate ajunge. Atunci când nu scrie, deși scrie neîntrerupt. Scrie și când se uită la tine sau pe pereți, și când răspunde la întrebări, și când o dor bolile pe care le are, și când nu mai poate, și când lacrimile neplânse îi fac zilele un calvar. Ce citiți dumneavoastră este tușa finală, este semnul că duelul a luat sfârșit.

 

Crize, experiențe sumbre, eșecuri cu gust de fatalitate… Toate acestea compun și recompun, suntem într-un carusel, lumea în care trăim. Și, peste ele, sentimentul că Răul care ne bântuie este intangibil. Tu cum vezi, cum simți ceea ce se petrece cu noi?

La intrebarea asta, plusez si eu cu alta: de ce oamenii buni fac fapte rele? De ce trecutul si prezentul conțin fapte brutale, repetitive, dăunătoare nouă și celor din jur? Fapte distructive? Pentru că psihicul nostru este diversificat, complex si divizat, nu este un tot unitar. Aceste eu-uri fragmentare, aceste prezențe întunecate sunt sisteme de energie fracționale, care au capacitatea de a acționa independent de intenția noastră conștientă. Aceasta este lumea interioară, întunecată, pe care Jung o numea Umbra. Se spune că secretul Universului a fost cândva, mai exact în Egiptul antic, împartasit lui Hermes Trismegistos – și anume : “Lucrurile de deasupra sunt copii ale celor de dedesubt si lucrurile de dedesubt sunt copii ale celor de deasupra, iar susul și josul sunt aceleași”. Ți se pare cunoscut, nu? Precum în cer, așa și pe Pământ…”

Puțini sunt cei care stau și analizează ce generează viața cotidiană, cum interpretează mintea noastră Cosmosul. Astea sunt ideile pe care le-am descoperit și eu în cartea ”De ce oamenii buni fac fapte rele”, scrisă de James Hollis.

Eu, în simplitatea minții mele, la acest moment, care nu este cel de mâine, consider că tot ce este în jurul nostru este manifestarea evoluției personale. Atât înțelegem, atât facem. În plus, nu putem înțelege dacă nu experimentăm, nu învățăm.  Nu poți să fii blând, dacă nu ai experimentat, măcar o dată, furia. Nu poți fi drept, dacă nu ai cunoscut experiența trădării, a încălcării unei legi etc. Nu poți iubi, dacă nu ai urât. Nu poți gusta libertatea, dacă nu ai trăit închis măcar un timp. Nu poți fi generos, dacă nu ai fost egoist. În etapa aceasta, accept răutațile, crizele de care vorbești ca simple manifestări, corespunzătoare nivelului de evoluție al fiecăruia. Prefer să îmi spun: asta e, nu știe ce face, atâta poate și să mă îndepărtez. E valabil pentru toți cei cu care interacționez, indiferent că sunt din exterior sau din interior. Dacă felul în care se comportă nu este cel care îmi aduce liniste, respect, un plus în educație, toată bunătatea, blândețea și înțelegerea pe care am avut-o se transformă în detașare. Posibil ca această detașare să aibă greutatea indiferenței sau a răcelii, dar nu o identific, nu,  cu rautatea, ci doar cu un semnal: așa, nu! Nu îmi place, vezi dacă poți corecta, dacă nu, te rog să mă respecti spiritual! Nu prea mai e timp pentru a bâjbâi!

Am fost educați să avem întotdeauna dreptate și să ne autovictimizăm. Nu avem, întotdeauna, dreptate și nu e cazul să ne victimizăm. Asta trebuie să înțeleagă și copiii noștri. Trebuie să își asume fiecare experiența și să o transforme într-o treaptă de evoluție, pentru că tot ceea ce ni se întâmplă  aici nu e deloc doar ceea ce cuprindem cu vederea. E mult mai mult.

Cât de des stai de vorbă cu Dumnezeu? Ce anume îl întrebi?

Ce Îl intreb? Întrebari simple, la care creierul meu are răspuns, că doar nu crezi că-mi răspunde Dumnezeu. Sau poate îmi raspunde prin evenimente, oameni etc. Dacă vorbeam, scriam ”Conversatii cu Dumnezeu”, dar nu am suficientă educație spirituală, de asta ”Conversațiile” au fost scrise de Neal D. Walsh. Glumesc, evident. Dar Îl simt pe Dumnezeu în tot şi-n toate. În tot ce-i viu: în fiecare petală de floare, în fiecare adiere, în primii pași ai unui pisoi, în fiecare val, stea… E peste tot, dar în special când îmi reușește rugăciunea și mintea îmi tace, Îl simt in interiorul meu.

Cum a început călătoria ta spirituală? Cum ai devenit conștientă că ești mai mult decât o figurină din lut?

Călătoria mea spirituală a început încă de copil. Primul meu prieten, imaginar, a fost Soarele, de care încă mă leagă această prietenie. Îi vorbeam, mă adresam ca unui prieten, îl coboram la nivelul minții și al cunoștințelor mele,  ca să-i pot vorbi. De când mă știu, mi-am pus întrebări despre Cosmos, despre viață… Nu cred că aveam mai mult de 13 ani și citeam cărți despre steaua sau scutul lui David, succesorul lui Saul, regele Regatului Unit al Israelului, apoi despre lojele masonice, întruniri, inițieri, tot ce găseam la Biblioteca Județeană referitor la ezoterism, orice învățătură obținută prin percepția unor fenomene spirituale, druidism, alchimie. Numai că mintea mea de atunci nu era deloc pregătită pentru mai mult. Apoi, prin liceu, ceva, habar nu am ce, m-a atras cu o forță uriașă către zona mănăstirească, astfel încât, pe la 17 ani, mă gândeam să îmbrac haine monahale. Nu am îmbracat hainele, dar pe la 19 ani am tot bătut drumul mănăstirilor, în special pe cel care ducea către mănăstirea din Domnești, la Slănic, acolo unde se ruga părintele meu duhovnic, Daniel. Dintotdeauna, mi-a plăcut să fiu în preajma lui Dumnezeu. De fapt, în fiecare dintre noi există o scânteie de lumină, una care luminează întunericul lipsei noastre de conștiență, aceasta este scânteia care păstrează legătura noastră cu Dumnezeu. O spune Paul Ferrini, în ”Iubirea fără condiții”. Mi-a plăcut. Nu cred că există ceva în afară de regalitatea Iubirii. Ea e singurul țel aici, despre care vorbesc toate personajele spirituale ale lumii, indiferent de religie şi înspre Dimensiunea Iubirii ne vom îndrepta. Cumva, vibrez la ceea ce afirma Peter Deunov, vis-a-vis de viitorul umanității, am sentimentul că viitorul omenirii va fi cu totul altul, nicidecum nu-i vorba de un sfârșit, ci doar de un pământ nou, guvernat de Iubire.

Cum te rogi?

Parcă-i unul dintre titlurile unui subcapitol din cartea mea, ”Dau totul pentru un secret”, Cum te rogi tu, Ană? Dacă te referi la un ritual, nu mai am. Sper să-ţi pot răspunde într-o zi: cu inima, cu întreaga inimă mă rog!

Ce relație ai cu Doamna Singurătate? Mulți se tem, caută să fugă de ea unde văd cu ochii, probabil că Doamna Singurătate o anunță pe cealaltă, o precede pe cea care vine să te ia și nu se știe dacă te mai aduce înapoi.

Nu îmi este teamă de singurătate, nu mi-a fost niciodată, pentru că am o relație extraordinară cu mine. În plus, am exercițiul singurătății format. Pot fi sociabilă cu ușurință, dar și solitară. Cu cât înaintez în vârstă, descopăr  că îmi priește liniștea. Cred că-i un proces prin care trecem toți.

Ai învățat să spui NU? Sau ești, în continuare, prietenă cu DA, indiferent de starea ta de spirit, de viața ta, de ce trece peste tine și te amprentează?

Dacă pot spune DA la orice? Cândva, cu mult timp în urmă, nu știam să spun NU, prioritățile erau altele. Până într-o zi, în care am realizat că pot fi drăguță și cu mine, că mă pot iubi, cu toate imperfecțiunile și că viața mea nu-i despre toți, mai putin eu, ci despre mine în relația cu ceilalți. Așa am învățat să spun NU cu o jumătate de gură, să recunosc ce îmi doresc, ce sunt, cine sunt, încotro vreau să mă îndrept.

Ai o listă de priorități, ai trasat o hartă a călătoriei tale spirituale?

Lista mea de prioritati din călătoria spirituală?

Nu am nicio listă. Am un țel, să scot lumina din mine la suprafață.

Cum te ții departe de verbul A CONTROLA? Sunt extrem de puțini cei care lasă viața să curgă. Majoritatea vrea să știe, să prevadă, să prevină, să contoleze.

Ohoo, iată o întrebare sensibilă! Nu avem dreptul să controlăm pe nimeni. Pe nimeni, oricât de tare am crede că această nevoie de control are în spatele ei sentimente de iubire. Ideea de iubire exact asta presupune – lipsa de control și respectarea libertății celuilalt/celorlalți. Din punctul meu de vedere, controlul asupra celuilalt este un abuz. Iubirea nu îngrădește niciodată, ea respectă dreptul celuilalt de a se dezvolta, de a fi spontan, creativ. Se spune că darul cel mai frumos pe care îl poți face unui om, pe care spui că-l iubești, e să-l ajuți să se apropie de Dumnezeu. Dacă tu controlezi, fii sigur că acela va suferi, se va îmbolnăvi, nu va da randament, nu va fi încrezător, nu se va dezvolta, nu se va ridica la nivelul de conștiință  pentru care a fost creat.

Cum interpretezi, în acest context, liberul arbitru?

Posibilitatea de a alege dacă să merg spre București pe autostradă sau pe drumul național. E ca la waze: îmi arată diferite rute, dar nu-mi impune. Eu aleg, el se reconfigurează. Eu aleg să devin o variantă mai bună sau să trăiesc în ignoranță. Eu aleg să muncesc sau să lenevesc. Să scriu cu orele  sau să stau la televizor. Să urmaresc documentare sau știri sterile. Eu aleg blândețea în schimbul răutății gratuite. Eu sunt suma alegerilor pe care le fac.

Ce facem cu MISTERUL, în acest început de lume atât de la vedere, atât de transparent? Mai există el sau s-a ascuns, tocmai pentru că avem tendința să murdărim tot ce nu înțelegem?

Misterul? Dacă mai e nevoie de el, într-o eră a transparenței… Să o luăm logic. Atunci când hotărăști să pleci într-o călătorie, ești extrem de entuziasmat. De ce? Pentru că ai un mister în față, o necunoscută, astepți să explorezi, să valorifici momentele, experiențele. Misterul are un rol foarte important în viețile noastre de căutători,  de cercetători. Da, garantat avem nevoie de mister!

 

Interviu realizat de DENISA POPESCU

Articol adăugat în 23 decembrie 2021

Mai poţi citi şi…