VICTORIA GHILAS – ”CRED ÎN FORȚA MAGNETICĂ A IMAGINII”

Victoria Ghilas lucrează cu energia spirituală, cu invizibilul așa cum alții frământă lutul sau ridică temple pe pământ sterp. Este, adică, fluidă și puternică deopotrivă. Când în registrul de libelulă nehotărâtă și iscoditoare, când stăpânită de inima icoanei pe care-o pictează sorbind-o cu ochii. Este și femeie drăgălașă și năzdrăvană, dar și duh compact, de care te izbești când ți-e lumea mai dragă.

S-a născut în Republica Moldova, în 1979. A absolvit în România, la Sibiu, mai întâi Facultatea de Drept ”Simion Bărnuțiu”, apoi Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna”. A lucrat, în perioada 2005 – 2010, ca pictor și director artistic la ”Rustic Art”, în același Sibiu, de care nu se poate despărți. Acum, este designer de bijuterii și pictor decorator independent.

Cum arată Tărâmul de Vis al Victoriei Ghilas?

În primul rând, dragă Denisa, cum stăteam noi așa și ne priveam de la distanță, ca într-un dans al planetelor care își urmează cursul, conform acestui curs, iată că reușim  să avem o întâlnire de care mă bucur mult. Fie ca, în acest scurt timp și, sper, unul de început de dialog, să găsim puterea și capacitatea să vorbim din adâncul sufletului, cum mă simt eu cel mai bine.

Ai început bine cu visul, pentru că e o zonă pe care o explorez. Caut să exprim ceea ce simt în afara gândurilor, într-o încercare de a mă lepăda de ele, ceea ce nu e un exercițiu ușor.
Tărâmul meu de vis este un tărâm al singurătății, dar și al regăsirii complete și, când spun „complete”, mă refer la plenitudine și suficiență. Dacă am nevoie de spectatori, este pentru că am trecut deja prin acest exercițiu și, fie și prin intermediul lucrărilor, îmi doresc să am un dialog de idei real. Iar dacă la această întâlnire sosește chiar și o singură persoană, pentru mine este de ajuns.
Cei care îmi privesc lucrările îmi doresc să se regăsească, să se simtă reprezentați. Or asta e greu de atins, asta înseamnă să ajung la un limbaj universal. Tărâmul de vis e, de fapt, cel al visurilor nocturne, care sunt foarte colorate și bogate în imagini, nu știu dacă o să fiu vreodată cu adevărat capabilă să îl redau, e aproape imposibil. Uneori reușesc și atunci sunt fericită.

Care sunt pilonii pe care se sprijină universul tău artistic și cum îți construiești poveștile?

Este ceva ce mă definește și am cultivat mereu: răbdarea și minuțiozitatea, uneori până la exces; dacă e să îmi definesc teritoriul de explorare, o voi face cu răbdare și intrând în detalii. Voi desface firul în mai mult de 4 și îmi voi subția pensula.
Mai e un instrument de care mă folosesc: timpul. Las sau îmi las timp, îmi place să las câte un tablou să se coacă  încet, fără să îl grăbesc ca pe un fruct injectat pentru coacere forțată. Știu că nu toți pictorii procedează la fel. În definitiv, fiecare își caută limbajul propriu.
Apoi mai e ceva: trec în viteză peste clișee, încerc să nu mă repet, încerc să explorez fără prejudecăți urâtul, monstruosul. În fond, arta nu atinge numai zona luminoasă, ba din contră, te cufundă în ape adânci, pe cât te țin forțele.

Când ai devenit conștientă de harul și de menirea ta?

Despre har n-o să mă pronunț, îmi e frică să nu îl alung, am deocamdată capacitatea de a reda în culori și imagini lucruri care seamănă cu ceva din vis sau din realitate. Dacă reușesc să fiu sinceră cu mine însămi, dacă reușesc să redau ceva din mine, sunt mulțumită.
Cred în valoarea și în puterea vindecătoare, purificatoare a artei. Însă mai cred și în puterea mesajului, cred în forța magnetică a imaginii, care te poate absorbi ca un vortex. Ar fi multe de spus pe această temă, nu aș putea-o epuiza în câteva cuvinte. 

Care au fost etapele mari – de viață și de creație – de până acum? Când ți-a fost cel mai bine? Ce datorezi fiecăreia dintre ele?

Prima etapă începe de la douăzeci și un pic de ani, când am descoperit iconografia, de care m-am îndrăgostit foarte mult. Acea etapă a fost una definitorie, care mi-a marcat stilul definitiv. Atunci am simțit nevoia să aprofundez cunoștințele și să îmi asum un mod de viață. Așa că am făcut Facultatea de Teologie.
A urmat o altă etapă, pe care am trăit-o cu la fel de multă sinceritate și cu aceeași căutare pasională: perioada în care am lucrat la un atelier de mobilă pictată, acolo mi-am perfecționat și diversificat stilul și am studiat ornamentica.
În prezent, explorez și alte modalități de exprimare. Și pentru mine e o surpriză ce mai urmează. Ars longa, vita brevis.

Cât de liberă ești astăzi? De fapt, ce este, pentru tine, libertatea?

Eu îmi definesc libertatea ca pe lipsa oricăror restricții, dictate de situații exterioare sau induse de propriile limitări. Aici fiecare înțelege diferit și își duce propria luptă.
Poți simți presiunea timpului, lipsa unor „pași înainte”, poți simți că bați pasul pe loc sau că nu intri în starea necesară pentru a lucra, cred că este foarte important să sublimezi orice experiență personală și s-o transformi în energie creatoare: tensiunile interioare, neliniștile, necunoscutul, neputința și alte stări care încep cu „-ne” J

Crezi în Destin?

Nu cred în Destin, în destinul cu literă mare. Cred că fiecare ne naștem cu anumite abilități, cu un potențial pe care îl putem dezvolta sau îl putem irosi.

Care este proiectul, care sunt proiectele la care lucrezi în această perioadă?

Acum am în lucru o serie de tablouri cu care mi-aș dori cândva să îmi definesc o linie, o temă și să expun. Încă o gândesc! Sunt în plină căutare.

De ce îți este cu adevărat dor? Din lumea aceasta sau din lumi nenumite, doar intuite?

Îmi e dor de acele momente din viață în care munceam mult și prindeam acea undă de grație: când ceea ce vrei iese repede și bine și sari de pe o înălțime pe alta, ai ușurință și nimic nu te trage în jos, prinzi viteză și nimic nu te poate opri. Am descris bine o stare pe care mulți o visăm ?

DENISA POPESCU