VARUJAN VOSGANIAN – POEZII DIN VOLUMUL ”EI SPUN CĂ MĂ CHEAMĂ VARUJAN” – Editura ART, 2019

                                                                    PREFAȚĂ

despre lucrurile care nu s‑au întâmplat dar nu se mai întorc despre drumul prea scurt ca să pot ajunge

la capătul lui

despre mulțimile care mă apără de mine însumi despre firimiturile de la masa de seară

când ceva din mine mă vinde

despre gândurile care se repetă la nesfârșit ca‑ntr‑o oglindă așezată în fața oglinzii

despre liniile palmei pe care, citindu‑le, ghicitoarea mi‑a spus că o să trăiesc mult și bine

dacă o să pot traversa o punte

 și de atunci am tot timpul senzația

că trupul meu se clatină pe puntea aceea

 și iarăși despre lucrurile care s‑au întâmplat și se tot întorc despre frica de a iubi înainte de a fi iubit

despre așternutul rămas după o noapte de dragoste ca un mormânt răscolit

despre ploaia care numără toate clipele într‑o singură clipă

         despre mine

                Te rog, domnule temnicer

Cărările nopții

se desfac în fel și fel de răscruci n‑am de ales, trebuie întruna s‑aleg: vânător ori fecioară ori inorog.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta, lasă‑mă, o clipă măcar, să mă‑ntorc.

Am vertebrele moi, nedumerite încă eu n‑am fost crescut să fiu liber

pe cerul meu

stelele aveau deja nume

un pas urma pe altul, soroc după soroc.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta, lasă‑mă, o clipă măcar, să mă‑ntorc.

Morții mei sunt mai mulți și mai lipsiți de păcat

ei mă așteaptă la capătul drumului răbdători

un trecut care nu‑și mai aduce aminte de mine viitorul de care nu‑mi amintesc deloc

ca niște umeri colțuroși care se rotunjesc pe sub mantii.

De aceea, domnule temnicer, te rog, nu închide poarta, mai lasă‑mă, o clipă măcar, să mă‑ntorc

spre lumea frumoasă pe care o vedeam după gratii.

                         Numele meu

ei spun că mă cheamă Varujan dar dacă‑i așa, e spre folosul lor numele meu le aparține lor, nu mie

 ceva din mine e mai vechi decât cartea cu coperți de argint

decât cristelnița de argint, decât pasărea cu clonț de argint

din care picură untdelemnul

ceva din mine e mai vechi decât orice bucată de‑argint e, mai degrabă, o bucurie a argintului

o limpezime a apei

 ei spun că mă cheamă Varujan și, totuși, care e numele meu când nu mă cheamă nimeni?

                        Ca și cum

rămân pe peron și privesc minute în șir cum mă îndepărtez de mine

agitând la fereastra vagonului o batistă albă

alteori

priveghez la căpătâiul meu tresar când străinii din jur taie cu foarfeca fitilul gros care fumegă

 încerc să ies din marginile trupului ca și cum nașterea ar putea fi

o alegere proprie

ca și cum, cu ochii închiși, în extaz după noaptea de iubire cu moartea ea naște un copil care poartă numele meu

                Stigmatele

Trăim vremuri când revoluțiile și‑au pierdut din prestigiu, iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg

și strig oricui ar vrea să m‑asculte:

„Fericiți aceia ce iartă, căci numai ei se pot lecui!”

Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian, pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa,

fără să știe că vaporul izbăvitor plecase.

În jurul meu se lasă acum o pace ursuză,

martiri mai sunt doar pe plăcuțele cu nume de străzi. Și uneori, când nu știu cine sunt și numele

nu‑mi mai e de folos

caut stigmatele pierdute acum mai bine de‑un secol pe țărmul unei mări pe care catargele

nu se ivesc.

Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare s‑o merit.

                        Scriu în tăcere

 e o lașitate să vorbesc despre mine ca și cum în locul meu ar trăi altul

ca și cum aș cumpăra o oglindă cu chipul meu de‑a gata în ea și‑aș arăta‑o lumii

ce folos să vorbesc despre mine dacă nici culoarea ochilor mei privirea mea nu o vede?

să scriu despre mine, în schimb, iată adevărata‑ndrăzneală

vorbesc în tăcere, strig în tăcere fiecare zi este o sâmbătă a morților poezia mea e tăcută ca o pâine rotundă care și ea se frânge‑n tăcere

versurile mele doar liliecii le‑aud care văd de‑a‑ndoaselea lumea

auzul lor e atât de ascuțit încât pentru ei nu există tăcere

                  Meditația inimilor gemene

ești frumoasă și sufletul meu n‑are colțuri e turnat în amfora trupului tău

ca vinul bătrânilor greci

inima mea și a ta nu s‑au născut în aceeași zi dar, totuși, sunt gemene

căci or să moară în aceeași zi

mușcătura nu poate înapoia rotunjimea fructului proaspăt

și mieii, ah!, mieii nu‑i vom putea iubi îndeajuns să‑i împiedicăm să se nască

ei nu înțeleg că iubirea noastră e toată împotriva tablelor legii

ești frumoasă și sufletul meu n‑are colțuri stăm cuibăriți în mijlocul unei lumi

care nu ni se potrivește

                Declarație de dragoste în versuri albe

 scriu versuri albe deși nimeni nu recită versuri albe

poezia asta pare scrisă de nimeni pentru nimeni

ce poate fi mai frumos de atât?

 Un gând care nu se potrivește niciunui gând

o poezie mută care într‑o ordine‑ntoarsă urmează poeziilor vorbitoare

în poezia asta niciun vers nu ajunge la capătul lui

iubește pentru că este fără pereche

în versuri albe te înveșmântez dragostea mea

poezia asta e o tunică ce n‑a cunoscut împunsătură de ac

                        Elogiul umbrei

ce mă oprește să mă cred nemuritor câtă vreme sunt viu

ca dovadă nu mi‑am visat umbra niciodată

în război, dezertorii se împușcau în cap nu cumva uniforma să se găurească

să poată fi purtată, apoi, și de altul

în război

uniformele sunt mai puține ca oamenii într‑o lume grăbită și umbrele

sunt mai puține

nu creștem, așadar, nu îmbătrânim la fel umbra unui copil nu e o umbră copil umbra unui bătrân nu e neapărat bătrână umbra nu sângerează oricât i‑aș înfige

cuțitul în piept

 sângele nu lasă nicio picătură de umbră

 iar când ne desprindem din îmbrățișările noastre după o noapte nebună

fiecare dintre noi rămâne cu umbra celuilalt

                        Religia cea nouă

 în jurul meu se lasă o ceață subțire

și mie mi s‑au zbătut uneori de dorință roiuri de fluturi în piept

și eu am fost la înmormântarea  unui soldat ucis în teatrele de război din Irak

și eu am auzit o voce spunând închide ochii și te gândește

la cea mai fericită clipă din viață

 sunt apostolul desculț al absurdului scriu epistole despre religia asta

care le cuprinde pe toate

corintenii mă ascultă, ei suferă totul

iar ceața mi se lasă ca o albeață pe ochi

un bun prilej, s‑ar putea spune să scriu o epistolă către mine

cel care nu rabdă nimic care sparge toate oglinzile‑n cale

cel care își iubește femeia

tocmai pentru că marginea trupului ei arată că trupul meu n‑are margini

ies din mine ca aburul moale prin horn mă risipesc primprejur

eu sunt apostolul desculț al absurdului

iar Dumnezeu stă în genunchi și se roagă ridicând ochii spre mine