VARUJAN VOSGANIAN ***POEMELE MOLIMEI***

Privirea meduzei

e anul molimei, o boală nouă

care nu-mi amintește nimic

aerul are zimți, totul în jur

miroase a piatră

are gustul apei pe care o beau

din chiupul de piatră

nu pot deosebi esențele tari

vinul e steril ca lacrima spaimei

 

e anul molimei și ne depărtăm

ca orice atingere să fie imposibilă

ca șoaptele să nu se audă

și spovedania să fie interzisă

rămânem de piatră, atinși de privirea Meduzei

tânjim la pădurile foșnitoare

când carnea se va reuni iarăși cu lemnul

să ne mântuiască

 

Fahrenheit 451

de vreme ce scriu despre molimă

iau asupra mea și durerile celorlalți

frica de moarte și moartea de frică

 

sunt smuls din cearșafuri și dus

în sicriul de sticlă

ca o carte care trebuie arsă

le strig în zadar: „nu eu sunt acela!”

aerul îmi explodează ca o grenadă în piept

împins de o respirație mai mare

„am murit?” îi întreb deasupra urmelor mele

ei poartă măști albe și ochelari albi

și combinezoane albe totul în jur

e alb moartea e ca întâia zăpadă

vine, tot așa, pe neașteptate

 

cineva mi-a luat-o înainte altcineva

mă așteaptă să trec

tu ești eu minus unu sau ești eu plus unu

în loc de litere cifre, în loc de nume

un număr

în loc de cărți, în tot locul ecrane

imagini peste imagini molima

la pătrat, la cub, la puterea a zecea

 

scriu și iau asupra mea durerile celorlalți

sunt smuls din cearșafuri și dus

în sicriul de sticlă

sunt o carte dusă din raft ca să fie arsă

atât îmi rămâne, să mă reîntorc

în pădurea vrăjită

pe urmele mele

să mă învăț pe de rost

 

Elegia vaccinului (I)

mă văd ca prin vis

întind brațul să primesc înțepătura miraculoasă

ce face să-mi curgă prin trup molimă în loc de molimă

lupii se năpustesc unii spre alții cu o foame de lup

oțelul mă apără de oțel, sângele se varsă în sânge

mă îmbolnăvesc ca să nu mă îmbolnăvesc

și mă gândesc cât de simplu ar fi

ca spaima să mă poată vindeca de spaimă

și teama de moarte să mă lecuiască

de teama de moarte

 

întind brațul să primesc înțepătura miraculoasă

sunt Iacob și îngerul, oricum voi învinge

și oricum mă rănesc

 

Dragoste în vreme de molimă (2)

anul molimei e cel mai odihnitor cu putință

nu e zi fără o bucurie în plus

fără o regulă nouă care te sărută pe frunte

fără un psalm pe care-l ții strâns la piept

să nu-ți scape

 

ce limpede e văzduhul privit pe fereastră

ce limpezi sunt creierii noștri

în stick-ul ăsta legat cu panglică roz

e memoria ta

poți să te uiți uneori, așa cum pe vremuri

deschideai cutia bunicii, cu poze

 

vezi așadar

că anul molimei e cel mai odihnitor cu putință

atâtea reguli care trudesc pentru tine

atâtea reguli încât să gândești

e singurul risc

 

orașul e ca un fagure dulce de miere

și dulce ca mierea e dragostea noastră

eu am hexagonul meu, tu-l ai

pe al tău

nu avem voie să ne atingem

suntem conectați apăs tasta enter

și aștept vestea cea bună

a imaculatei concepții

 

Bunul Samaritean

e mai sănătos să fii muritor de foame

decât atins de molimă, căci

nu-i așa?

când ești flămând, cu ochii uscați

de vedenii

numai piele și os

iar foamea îți mușcă din pântec

ca o vidră cu dinți ascuțiți

cui îi pasă?

foamea e o afacere pe cont propriu

 

mai sănătos să fii muritor de foame

pe bune

nu trebuie teste să se observe

ochii ieșiți din orbite

și buzele descărnate

nu trebuie ventilație, tragi cu nesaț

văzduhul în piept

e singura hrană pe gratis

nu trebuie să fii izolat

foamea nu molipsește pe nimeni

 

zadarnic ieși la cerșit

trecătorii sunt tot mai rari

și păstrează distanța

de câteva ori mai lungă

decât brațul tău

iar pe zoom și pe skype degeaba întinzi

a miloagă palma

cerșetoria nu e muncă la domiciliu

 

 

mai sănătos să fii muritor de foame

decât atins de molimă

nu sperii pe nimeni

nu te numără nimeni

n-o să ai mormânt sigilat

ci doar tinere ramuri

 

fii, așadar, bun creștin,

un samaritean milostiv,

ajută-i pe ceilalți

să nu se sinchisească

de tine….

 

Doctorul pasăre

e anul molimei doctorul pasăre

bântuie străzile goale

lovește cu toiagul în lespezile de piatră

privește-n ferestre ca-ntr-o oglindă

care se sparge-n oglinzi care se sparg

în oglinzi

ne ițim chipurile printre zăbrele

să vedem ce-o mai fi

suntem morți deocamdată cu toții

ciocul de fier ciugulește carnea

rămasă pe oase

doctorul pasăre merge neocolit

molima îl urmează ca o maimuță

îi sare pe umăr, îi mănâncă din palmă

își linge peste buzele noastre

lacrima cu gustul de sare

sudoarea cu gustul de sare

sângele cu gustul de sare

și valurile Mării Moarte

lovind promontoriul

 

zic unii că anul molimei ar fi pe sfârșite

doctorul pasăre merge cu apusul pe umeri

dar noi nu știm dacă se apropie

sau se îndepărtează

 

Epidaurul de fiecare zi

un teatru ciudat, în vreme de molimă, un Epidaur

așezat într-o rână

spectatori răzlețiți și umbre mocnite

nici măcar ele n-au voie să se țină de mână

 

în jurul fotoliului meu sunt numai absențe

au deja trup

ochii lor mă fixează, simt cum mă scurg

din mine doar absența o să rămână

de-a-ndoaselea-i totul: sufleurul stă la vedere

pe scenă

actorii se îmbulzesc de-a valma în fosă

îl sorb din priviri, îl îngână

 

iar corul antic repetă blestemul care curge în sânge

până împroașcă pereții

cerurile dezlipite atârnă

și iată-ne contemporani cu morțile noastre

posteritatea a început deja din ziua de ieri

Ioan Botezătorul poartă pe tipsie capul

lui Ioan Botezătorul

Hamlet ține craniul lui Hamlet în mână

 

 

trag aer în piept să mă apăr de aer

ca și cum m-aș sinucide din frica de moarte

și n-aș deosebi un pumn de nisip

de un pumn de țărână

nici priveliști nu sunt, ne privim prin ecrane

sunt translucid, defazat, o năzărire sunt

ca imaginea mea oglindită-n fântână

 

un convoi de năluci, iar pe umerii noștri

se-nalță ca iedera zidul, suntem parte din el

basoreliefuri pe o zidire păgână

un drum fără capăt, nu ne desprindem de țărm

nu ajungem la țărm

valurile lovesc promontoriul întruna

și izbăvirea ultimului val se amână

 

de-a-ndoaselea-i totul, năluci și ecrane și ziduri

sunt tot mai departe

de lumina primei zile din săptămână

un teatru cu măști, un carnaval unde nimeni

nu se regăsește pe sine

o Veneție a cărei falnică viață s-a stins

și oftează, sub farduri, bătrână

 

și  măștile se lipesc ca unsoarea cu care

îngeri căzuți ne freacă pe obraji și pe tâmple

până intră în carnea noastră și-n sângele nostru

și-acolo răsucită o să rămână

iar chipul e împietrit ca o mască și masca

e îndărătul lui adevăratul chip

chiar sufletul e o mască acum

și masca-i stăpână

 

Noul Erechteion

Și-acum ce-o să se întâmple cu noi? ne întrebam

când anul molimei părea că se apropie

de sfârșit.

Abia ce ne obișnuiserăm cu traiul

neverosimil și trist

și-acum s-o luăm de la capăt:

o Odisee nouă, un nou Hesiod

și Erechteionul cu trupurile dulci

de dinainte de cruce.

Dar unde-l găsim pe cel care ia de pe umeri

păcatele noastre…