VALENTIN PREDESCU – POEZII
Numărătoare
Părinții mi-au dat număratul Mileniului 3:
Tata a murit în 2001.
Mama în 2002.
Câinele, devotatul Grivei,
păzitorul a toată Sagrada,
din Deal până-n Valea Rusanda,
pieri în asprul gerar din 2003.
Și oare să fie îndeajuns un mileniu
pentru o familie cât nici un imperiu?…
Nostalgie / târzie
Mi-aș dori enorm să-mi pot răscumpăra
lucrurile vândute la greaua ananghie:
casa în care m-am născut
pe firul ierbii fecund,
cu hectarul ei de pământ sfânt,
cu bucurii de copil plăpând,
cu vise șiroaie curgând,
în destinul fierbinte urlând,
cu sătenii mei duși precum câinii de-o ființă
dintr-un mormânt în alt mormânt
și dinspre Dumnezeu laolaltă cu sfinții
spre mine mereu să se ridice-o troiță
în Poemul ce sunt.
Pomul
Om bolnav, om sănătos,
munca-mi iese os prin os,
frumusețea ce mă doare
se întunecă și moare.
Cum din tot ce-a fost măreț –
și simțiri, iubiri cărnoase,
sufletul – un nătăfleț –
cată lumi nepricinoase.
Om bolnav, om sănătos,
viața toată om pe dos,
crucea lumii ce te poartă
un răsfăț de timp prejos
la o ușă împărată –
te ucide și te iartă.
Din ce-a fost prea proaspăt Omul,
mai rămâne-n vierme Pomul.
Nocturnă
Tata îmi arăta Carul Mare și Carul Mic.
Steaua Polară, îmi spunea, a Capul Oiștii Carului Mare
și-n Car după Car ne urcăm fiecare.
La miezul nopții stelele cădeau deasupra casei,
până când spre dimineață tata nu mai exista,
pământul înrourat prepuielnic mă întreba unde sunt,
eu îi spuneam că-l iubesc și că vreau alt pământ.
Astă noapte urcam pe-o scară de stele
zugrăvind cerul cu un penel.
Carul Mare era Tatăl, Carul mic era tot El.
Steua Polară pe care călcam
Îmi arăta Dumnezeul cerului în care să pier
și unde Tata era oierul boier.
Câini fericiți
Am crescut câini fericiți
în blestemăția asta de viață hulpavă,
în care moscul poartă miros de otravă
și bătrânii mor cuminți
sub hectarul de pământ veșnic cerșit
de pe Fronul de Vest și de Răsărit.
Când Dumnezeu ne petrece
într-o humă fără de lege,
câinii stau și ascultă
scurgerea luminii, tumultă.
Și eu am crescut câinii aceștia blânzi,
când poemii în mine strigau muribunzi;
i-am crescut în sărace priviri când mureau,
cu tristețea în ochi în tristețe-mi ședeau
și-n credința de-a crește un câine ferice,
mârșava de lume sta bine mersi,
cum la o moarte de tată știind-o complice,
Dumnezeu ar mai crede-n câinia de-A FI.
Inimă de un pahar
Îmi atârnă inima măceașă
într-un cui din corpul greu;
putredă ca o cireașă,
sângeră-n paharul meu.
Picul pic dacă-l mai pic,
roșu, negru, albăstrui,
de la cer până-n timnic
și-n Sagradă de mă sui,
corpul celui ce mă poartă
va cădea din cui de soartă
tot în huma șarpelui –
și din fluviul meu de sânge
un pahar dacă se strânge,
cordul meu ce pică
plânge.
Sagrada Rusanda
Când se coace fânu-n vară
și se-ntorc pe dos poloage,
mă întorc, străin, la țară,
printre vaci și oi oloage.
În Rusanda mea de vis
(o livadă-n fân și meri),
îl visez pe tata trist
(parcă azi ar fi chiar ieri),
adormind între conace
ca un măr ce-n măr se coace
și pe mama o visez,
aducându-i de mâncare
oala cu amiaza mare,
două cepe și un ou
și o ciorbă de lăptuci,
să se-nfoamete mai rău,
scormonind mălaiu-n tuci.
Feerie de poet,
când începi să mori încet.
Thanatos
În fața morții nu ne mai rămâne decât un jalnic optimism.
Ce-ați făcut voi cu mine de mi-ați amputat sufletul
mai sus de genunchii încrederii,
de mi-ați amputat degetele versurilor
mai sus de închietudinea oricăror speranțe?
De ce mi-ați aruncat voi vălul
pe ochii vederii dintr-o mie de unghiuri?
În fața morții nu-mi rămâneți decât voi.
