UN SCRIITOR CREȘTIN – DAN CIACHIR
Pagini de jurnal. 2004-2019 (Ed. Lumea Credinței, București, 2024) completează seria evocărilor laice și bisericești ale lui Dan Ciachir, prin adăugarea nu a unei note personale, căci pe aceasta o au toate cărțile sale, ci a persoanei întâi. Ca în orice jurnal, totul se învârte în jurul subiectivității autorului, cu particularitatea că notațiile selectate de Dan Ciachir sunt accentuat extravertite, urmărind relațiile eului cu lumea și nu introvertite, cu descrieri de stări interioare sau analize psihologice. Deși consemnează cvasipermanent starea vremii, ale cărei schimbări îi modifică dispozițiile sufletești, descrierile sale climatice urmăresc cu precădere fenomenele naturale în sine și secundar impactul lor asupra psihicului. Scopul principal este exprimarea încântării în fața unor colțuri de natură descoperite în călătorii sau în plimbările prin centrul Bucureștiului, al cărui specific oriental este dat de grădinile și curțile cu vegetație abundentă, chiar aflate uneori într-o stare de dărăpănare, și de mirosurile vegetale specifice, cum ar fi cel de oțetar. Schimbarea anotimpurilor aduce cu sine modificări de perspectivă asupra acestui oraș de care autorul este legat ombilical și pe care îl iubește laolaltă cu cele două „prelungiri” ale sale, Constanța și Sinaia. Zăpezile, încă abundente în anii jurnalului, căldurile excesive ale verii sau ploile de toamnă și primăvară reconfigurează aspectul metropolei, fără a-i știrbi vreodată farmecul. Nu o fac, pentru Dan Ciachir, nici chiar construcțiile arhitecturale, adesea nu prea fericit alese, despre care notează în treacăt, mai mult pentru a pune în valoare, prin contrast, clădirile vechi, a căror redescoperire îi provoacă de fiecare dată un soi de revelație. Din când în când, la invitația unor prieteni din lumea laică sau a Bisericii, au loc și „evadări” din oraș, la mănăstirile din împrejurimi – Căldărușani, Cernica – sau la cele din Ardeal, Rohița și Dobrogea, la Saon, Cocoș, Celic Dere. Aici autorul se lasă, bineînțeles, pătruns de liniștea duhovnicească și fizică a locurilor, de armonia deplină între arhitectură și natura înconjurătoare și are sentimentul plenar al restabilirii continuității cu trecutul. De altfel, aceasta este o temă constantă a sa, legată atât de locuri, cât și de oamenii pe care-i întâlnește. Călătoriile sale, atât cele fizice, cât și cele mentale sunt de fapt în trecut, iar nostalgia este imboldul care-l face să iasă din sine, orientându-l aproape permanent spre redescoperirea în prezent a ceea ce a fost. Ba chiar jurnalul lasă impresia că prezentul este perceput numai în măsura în care-i evocă imagini, stări, întâmplări de altădată, petrecute acum un an sau acum câteva decenii. Chiar și când călătorește, nu atât de des cum și-ar fi dorit, în străinătate, ceea ce-l uimește nu este cunoașterea și descoperirea de locuri noi, ci recunoașterea unor corespondențe cu imagini din țară sau din alte călătorii în afara ei. Spre exemplu, niște grădini văzute în treacăt de pe vapor, la Veneția, pe Canal Grande, îl poartă cu gândul la Constantinopol, determinându-l să simtă, mai mult decât o făceau elementele arhitecturale, similitudinile profunde dintre cele două orașe.
Sunt totuși și evenimente prezente, legate de Biserica Ortodoxă sau Catolică, precum moartea Papei Ioan Paul al II-lea, alegerea Papei Benedict al XVI-lea, retragerea acestuia, alegerea noului papă Francisc sau marile sărbători ortodoxe, moartea unor importanți ierarhi ș.a., pe care este solicitat, uneori foarte intens, să le comenteze la radio sau la diverse televiziuni. Aceste descinderi în actualitate nu par să-i priască însă lui Dan Ciachir, care nici nu consemnează conținutul discuțiilor purtate în cadrul emisiunilor la care este invitat. Îl interesează oamenii pe care îi întâlnește acolo, dar și pe stradă sau la alte evenimente, fiind foarte atent la reacțiile acestora față de articolele, cărțile sau intervențiile sale în media. Jurnalul conține și câteva portrete, în general admirative, ale unor personalități precum Alexandru Paleologu sau Petre Țuțea sau ale unor stareți și starețe, dar și mai sarcastice, precum cel al lui Adrian Marino, de altfel construit admirabil din punct de vedere literar. Dar, per ansamblu, aceste pagini de jurnal intenționează să realizeze – care jurnal nu o face? – un autoportret de-a lungul timpului (16 ani în cazul său, oprindu-se, cred eu relevant, în anul începutului pandemiei de Covid-19). Cum ni se prezintă așadar pe sine Dan Ciachir?
În esență, este un spirit contemplativ, nocturn, rătăcit într-o lume a activismului cu orice preț, din ce în ce mai frenetic, pe măsura progreselor tehnologice. Cu excepția unor perioade mai agitate din cauza solicitărilor media, majoritatea însemnărilor din jurnal, atât cele descriptive, cât și reflecțiile proprii sau citatele din autorii preferați, sunt celebrări ale răgazului, ca opus al vitezei. „M-am gândit și astăzi la plăcerea de a sta (s.a.), la liniștea și echilibrul care decurg de aici”, notează cel pentru care maxima: „Ești ceea ce ești în tihnă” este definitorie, iar faptul că „arta se opune vitezei” constituie o axiomă. De natura sa contemplativă se leagă atitudinea estetică față de viață în deplină consonanță cu Ortodoxia, trăită și înțeleasă ca un creștinism al frumuseții, care după Ion Vianu, „privilegiază în raport cu eticul”. Astfel, conform Sfinților Părinți, lumea este o operă de artă așezată de Dumnezeu în fața noastră pentru a cunoaște înțelepciunea Creatorului ei. Toate opțiunile valorice ale lui Dan Ciachir sunt constituite în conformitate cu etosul contemplativ-estetic ortodox: echivalarea fericirii cu liniștea lăuntrică, iar de aici refuzul politicului, al calculului interesat, al competiției de orice fel, inclusiv sportive, dezinteresul față de realizările tehnice sau descoperirile științifice, pasiunile sale oprindu-se la automobilele din anii ’50-’60. E o atitudine de respingere a vremelniciei în favoarea a ceea ce poartă pecetea eternității, adică a naturii vegetale, dar și animale – iubește în special pisicile – și a artei. Tot de relațiile timpului cu eternitatea ține și consemnarea consecventă a morții unor personalități întâlnite sau nu personal. Dragostea sa de trecut, o „formă a iubirii de viață”, conform butadei care îi place atât de mult, a lui Marguerite Yourcenar, nu înseamnă, am realizat mai mult din acest jurnal decât din cărțile de evocări, paseism, ci o modalitate de a trăi în timp prin raportare la veșnicie. Dintr-o asemenea perspectivă se naște și neîncrederea în viitor (o singură dată îi invidiază pe cei ce vor veni, pentru lipsa zgomotului datorată silențioaselor tramvaie electrice) și viziunea unei decăderi spirituale continue, după Primul Război Mondial, a Occidentului.
Cu toate acestea, notațiile din acest jurnal, ca și celelalte cărți ale sale, sunt pătrunse de bucuria de a trăi și de a celebra viața ca pe un dar al lui Dumnezeu; așa îi pare fiecare an trăit după împlinirea vârstei de 60 de ani, mărturisește undeva. Mai înainte cu cinci ani de această aniversare rotundă, notează: „Voi împlini în curând 55 de ani. Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos lucru din viața mea, aș răspunde fără ezitare: independența (s.a.). Faptul că nu am avut serviciu decât trei luni. Cu timpul, independența a devenit pentru mine un drog. Nu mă mai poate ispiti nimic care să atenteze la ea.”
Prin tot ceea ce scrie, chiar și prin stilul direct, precis, fără înflorituri, în linia lui Nae Ionescu, pe care, cum îi spunea cineva, l-a „metabolizat”, Dan Ciachir, un „particular”, cum se autocaracterizează pentru a-și marca neînregimentarea, contrazice punct cu punct agenda politică a stângii progresisto-marxiste. El poate fi definit fără rest ca un om de dreapta, însă una spirituală, nu politică, în sensul acesta plasându-se atât admirația sa pentru scriitori ca I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Alexandru Paleologu, Petru Dumitriu, Pavel Chihaia la noi – sau Baltasar Gracian, Lampedusa, Proust, Céline, dintre cei europeni, cât și respingerile sale, poate nu întotdeauna drepte, precum a romanului sud-american, a filosofiei lui Blaga sau a poeziei lui Nichita Stănescu. Dar atât aprecierile, cât și refuzurile constituie dimensiuni nu ale originalității pe care nu o caută, ci ale autenticității prin care reușește conectarea cu lumea interbelică pe care a evocat-o cu atâta dragoste, pentru că a știut să-i perceapă pulsația intensă de viață.
Contemplativ, nostalgic, estet, conservator, Dan Ciachir demonstrează încă o dată, prin aceste Pagini de jurnal, că a urmat consecvent îndemnul adresat în tinerețe de Părintele Dumitru Stăniloae, acela de a fi un „scriitor creștin”. Și cred că acesta este locul său în literatura română.
LEONID DRAGOMIR
