UN CONTEMPLATIV AL VREMURILOR NOASTRE

Din jurnalul de peste 1000 de pagini, ținut în format electronic de Mihail-Radu Solcan, între 1 august 2007 și 17 ianuarie 2013 (care continuă unul mai vechi), antologatorii, Mircea Flonta și Constantin Vică, au selectat notațiile capabile „să restituie contururile mari ale unui remarcabil gânditor”, „o viață cu adevărat interesantă”, cum îl caracterizează ei în substanțiala Schiță de portret plasată la începutul cărții Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 (Editura Art, București, 2020). Pentru ei, ca și pentru mine, care l-am avut profesor în anii ’90 ai secolului trecut, și cu siguranță pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, jurnalul a constituit o mare surpriză. Deși îmi amintesc cu plăcere cât de dăruit era profesorul formării noastre într-ale filosofiei, cum ne lua în serios spusele și încercările puse pe hârtie, mi-am dat seama, citindu-i cartea, că nu știm mai nimic despre el ca intelectual și mai ales ca om. Se considera el însuși, aflăm din jurnal, o persoană low profile, discretă, deci care nu voia să ocupe prim-planul, absența notorietății fiind, cum o spun prefațatorii, prețul plătit pentru independența gândirii. Aceasta este o trăsătură care te izbește în orice judecată a autorului despre oameni și evenimente, ca și despre principiile generale ce guvernează societatea românească sau lumea. Demolarea diverselor constructe ideologice, de tip totalitar sau chiar democratic, a șabloanelor, etichetelor, de la sine înțelesurilor reprezintă o constantă a reflecțiilor autorului care nu se exclude nici pe sine, supunând criticii propriile convingeri mai vechi sau mai noi. Scopul nu este însă unul negativist, ci vine din dorința de a regândi totul cu propria minte, unul dintre principiile sale fiind: „privirea critică are prioritate față de convingere”. Și, într-adevăr, sunt chestionate o mulțime de „certitudini” propagate de media, de partidele politice, de diverse instituții, inclusiv Facultatea de Filosofie, ca și cărțile consacrate, de pildă Istoria literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Prin această prismă sceptic-interogativă sunt chestionate chiar și opțiunile sale fundamentale, de pildă libertarianismul. Deși se consideră un libertarian, adică un adept al maximei autonomii a individului față de stat și față de orice putere, nu ezită să-și asume și limitele unei astfel de poziții în situații concrete; de aceea se autodefinește mai precis ca „libertarian sceptic”. Mai ales puterea politică trebuie suspicionată continuu: „Puterea, orice putere, scrie el admirabil, n-are nimic sfânt. De aceea m-am socotit anarhist. Nu din cine știe ce pornire utopică sau înclinații de a distruge prin violență ordinea existentă, ci din scepticism față de orice putere”. Constantă este orientarea fundamentală a gândirii sale social-politice, una de stânga, dar care încearcă să evite dihotomia stânga-dreapta, rămânând neînregimentată și recunoscând anumite merite și unor idei de dreapta. De altfel, radicalitatea unor judecăți ale sale este temperată permanent de un dezvoltat simț al nuanțelor. Nonconformismul este vizibil în articole favorabile legalizării consumului de marijuana, conform principiului că fiecare este liber să facă ce vrea atâta timp cât nu lezează interesele celorlalți sau în contestarea drepturilor de proprietate la informație, în vederea accesibilității generale la sursele cunoașterii. Dar până și atitudinea sa de stânga, axată pe egalitatea șanselor și deci opusă conceptelor de dreapta, inegalitare, ierarhice, este atipică, fiindcă se întemeiază pe ideea de libertate, nu pe egalitatea de care uzează în mod tradițional stânga politică, inclusiv cea marxistă (ce-i drept, se va îndoi și de rolul fundamental al libertății).

În lungul proces de instaurare a capitalismului la noi (care s-a numit tranziție), după căderea comunismului – în care Mihail-Radu Solcan mărturisește că a crezut, fiind un cititor asiduu al lucrărilor lui Marx, Lenin sau Althusser, până la finele anilor ’70 ai secolului XX – ceea ce s-a pierdut din vedere, remarcă el, este libertatea, urâtă sau ignorată de mai toate categoriile sociale. Or, libertatea înseamnă, în lumea modernă, diversitate, pluralism al opțiunilor, formelor de viață și valorilor, care coabitează pașnic într-un climat de toleranță, configurat într-un cadru liberal neutru, deci neaparținând partidelor care poartă această titulatură. Pe scurt, libertatea este „arbitrariul bine temperat”, o definiție în acord deplin cu atitudinea de respingere a instituționalizării în toate planurile și mai ales în cel religios, al credinței. Deși ortodox, pare a se fi îndepărtat atât de Biserică, cât și de Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Are totuși, până într-un anumit punct, un soi de credință într-o transcendență impersonală, un Dumnezeu care nu este Creatorul, ci „un proces de judecare” a deciziilor noastre de către minți, nu neapărat umane, care gândesc în lumi posibile și care nu vor exista neapărat vreodată.

Cred că și această credință exprimă o trăsătură definitorie a personalității sale, pe care aș numi-o destruparea inteligenței. Revelatoare mi se pare, în acest sens, însemnarea din 9 septembrie 2010: „Ar trebui să zic câteva cuvinte și despre mine. În primul rând, îmi e teamă să mă uit în oglindă. Mi-e teamă de trupul meu. Detest chelia care s-a instalat pe creștetul meu. Mă tem să nu ajung să am burtă. Prefer să am o viziune fantezistă despre corpul meu – deși n-am avut niciodată nici cel mai mic succes la femei – ba chiar aș zice că, în genere, sunt un om care se teme de lumea largă și trăiește refugiat în cea a gândurilor sale”. Sinceritatea din pasajul citat, prezentă de altfel în tot jurnalul publicat, ne dezvăluie un om a cărui viață intelectuală pare să fi dobândit o independență aproape totală față de corp. Pe lângă activitatea profesională, existența lui Mihail-Radu Solcan pare a fi acaparată de două pasiuni covârșitoare: crearea de programe pe calculator, capabile de operațiuni sofisticate, cu rezultate în lingvistică, gramatică, învățarea limbilor străine, mai ales a celor clasice, greacă și latină, sau exotice, chineză sau japoneză, realizarea unor dicționare și altele. Cealaltă pasiune este cumpărarea cărților vechi de prin anticariatele bucureștene. Declară repetat că ar vrea să se lase de acest obicei costisitor,  dar nu o face, recunoscând că achiziționarea de cărți funcționează în cazul său ca un drog. Nu este, însă, numai o pasiune de colecționar sau a unui erudit, ci o dragoste reală față de acele cărți, atât ca obiecte fizice, cărora le admiră hârtia, legăturile, copertele, tiparul, vechimea, cât și față de conținutul lor, pentru că, indiferent de domeniu, și sunt foarte diferite, le citește cu febrilitate și meditează asupra lor. „Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei”, notează undeva. Lectura – preferă cărțile pe hârtie celor electronice – care îi procură o plăcere mai mare decât scrisul, pare a avea o funcție cvasireligioasă, soteriologică: „Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual”. Preocuparea centrală a autorului este de a-și procura hrană pentru minte. În acest sens scrisul, de care îi e teamă și la care se „așterne” cu greu, slujește acestui scop: „Trebuie să scrii? Cred că da. Nu ca să transmiți altora ceva. Pentru a avea o oglindă care să permită o mișcare a minții bazată pe reflecția ei în oglindă și rafinarea gândurilor prin această mișcare”. De aici ar reieși că scrisul rămâne o activitate închisă în ea însăși, adică tot un mod de a rămâne captiv în propria minte.

Și totuși realitatea trupului i se impune cu brutalitate în vara anului 2011, când este operat de o tumoră la colon. „Operația aceasta venită absolut peste noapte m-a făcut însă să fiu ateu”, notează după revenirea din spital. „Îmi văd corpul ca pe o mașinărie, pe care o repari așa cum repari un dispozitiv. Desigur, dispozitivul este capabil să-și caute un loc în lume. Zile n-am de la Dumnezeu, ci în funcție de fiabilitatea mașinăriei corporale”. În spital a luat contact și cu vulgaritatea oamenilor din popor, pe care o va întâlni apoi și pe stradă. Separarea inteligenței de corporal, de material pare să se radicalizeze, laolaltă cu un puternic sentiment al solitudinii. „Discipoli? Auditoriul de la facultate? Nu mai aștept cu plăcere revenirea în sala de clasă. Va citi vreodată cineva cu atenție ce-am scris? Nu cred. Toate acestea mă fac să resimt povara unei singurătăți absolute”, mai scrie profesorul care se străduia în fiecare an să conceapă un curs nou și să gândească problemele acolo în fața studenților (pentru aceasta îl apreciază pe Nae Ionescu). Când află că mai are de trăit doar câteva luni și își dă seama de inutilitatea tratamentelor, adoptă următorul principiu: „Fiecare zi e o veșnicie. Trăiește-o din plin”. Și reușește să-l urmeze, continuându-și activitățile de dinainte de operație: colindarea prin anticariate în căutarea de cărți vechi, lecturile, meșteritul la calculator, ținerea cursurilor într-o notă tot mai personală, coordonarea doctoratelor, terminarea ultimei sale cărți: Filosofia Științelor Umane: O introducere, învățarea sau perfecționarea unor limbi. Un mod de viață pur intelectual, adică după unii non-viață. Și totuși, din paginile jurnalului răzbate constant un sentiment de plenitudine, de bucurie a gândului propriu sau al altora.

Am afirmat că lectura cărții lui Mihail-Radu Solcan lasă impresia că în pasiunea sa există un clivaj, aș zice cartezian, între minte și corp. Adaug că nu este vorba aici de o dramă, ci de faptul că inteligența sa este atât de vie, de cuprinzătoare, încât reușește să ducă într-adevăr o viață proprie, dobândind o mare autonomie față de biologic. Poate că mai adecvat ar fi să considerăm că este vorba de o asceză laică. Oricum, cred că dincolo de ideile sale atât de originale, aceasta e trăsătura care îl face să fie o personalitate  cu adevărat interesantă. „Motorul” acestei vitalități, cel care impune o formă, o ordine și un sens curiozității sale nesățioase nu este sublimarea instinctelor, cum ar zice psihanaliștii, ci pasiunea pentru reflecția filosofică. Mihail-Radu Solcan filosofează pornind din diverse surse, livrești sau nelivrești (la un moment dat, le recomandă filosofilor să meargă în talcioc).

Există în carte pasaje unde filosofia este privită ca o activitate de bricolaj sau ca un fel de tinichigerie, de meșterire a conceptelor și a legăturilor dintre ele: „A râs președintele Băsescu de noi, filosofii, dar filosofia este o tinichigerie a conceptelor. Trasezi distincții. Unifici conceptele. Le ajustezi”. În altele acuză filosofia analitică și fenomenologia de inspirație heidggeriană că au contribuit la ruinarea filosofiei în secolul 20 și la pierderea interesului pentru ea, prima deoarece a favorizat exclusiv domeniul științific, cealaltă fiindcă a privilegiat exclusiv limbajul poetic. De aceea: „Este nevoie astăzi de un gen de sinteză à la Kant, de această dată între gândirea calculatorie și perspectiva poetică asupra lumii”. Astfel de reflecții și altele, unde pledează pentru idealul combinației dintre talentul literar și capacitatea analitică, au darul de a apropia filosofia de interesele reale, mai ales ale tinerilor căutători de înțelepciune. Pe aceasta, Mihail-Radu Solcan o va dovedi în ultimele luni ale vieții. Atunci apar notații referitoare la obiectele din atelierul său și la satisfacțiile contactului fizic cu acestea, la legătura mai strânsă ca oricând cu soția sa, la dragostea față de cele patru pisici ale sale. Dar mai ales reiese, din aceste notații finale, demnitatea acceptării suferinței și a morții, fără a fi copleșit de spaime, ci având doar grija de a nu-i încurca pe alții. O atitudine libertariană transpusă în plan experiențial. (Într-una dintre cărțile sale a propus conceptul de individualism relațional sau conexionist, care mi se pare definitoriu și pentru atitudinea sa etică.)

De o mare bogăție ideatică, rezultat al unei efervescențe intelectuale dublate de autenticitate, adică sinceritate față de sine și față de ceilalți, Vremuri noi, vremuri vechi, jurnalul lui Mihail-Radu Solcan, ne dezvăluie profunzimea reflecției existențiale a unui gânditor format în tradiția filosofiei analitice. Pentru mine, întrucât l-am cunoscut, aceasta a fost, cum spuneam, o mare surpriză, dezvăluindu-mi că nu l-am cunoscut cu adevărat. Sunt convins, însă, că și pentru cei care nu l-au întâlnit, fie ei intelectuali formați sau în formare, lectura cărții poate să ofere, pe lângă o multitudine de reflecții profunde, idei sclipitoare, clarificări conceptuale etc., o dovadă că viața contemplativă, orientată spre cunoaștere și înțelegere ca scopuri în sine, poate fi posibilă chiar și acum, în atât de agitatul secol XXI.

LEONID DRAGOMIR