Un bust pentru DUMITRU M. ION – Omul-Instituție (I)
CRISTIAN SABĂU: Dumitru M. Ion – creatorul de festival
L-am cunoscut pe Dumitru M. Ion – scriitorul complet, dar și organizatorul de instituții și evenimente culturale, pe la sfârșitul mileniului II când, în calitate de redactor-colaborator al RRC (Radio România Cultural), căutam subiecte interesante pentru emisiunile culturale. Nu ne-am apropiat ușor, Festivalul Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș avea amploare și președintele său nu prea avea chef să stea de vorbă cu jurnaliștii, mai precis n-avea încredere că aceștia pricep ce se petrece pe-acolo. Pentru a stabili o punte de comunicare, am fost obligat s-o chem la Curtea de Argeș pe șefa mea de atunci, Teodora Stanciu, care era foarte cunoscută și, deci, de nerefuzat. A fost însă un moment (cred că la ediția 2001), când a avut nevoie de un traducător de spaniolă și atunci am reușit să găsim o platformă de înțelegere și colaborare. Apoi, pas cu pas, ne-am apropiat și, după vreo doi ani de amușinare (culturală!) reciprocă, am găsit subiecte, cunoștințe și pasiuni comune. Așa că eram în relații amicale, relații care s-au întărit și prelungit până când el a părăsit lumea noastră. Nici măcar n-am putut să-l petrec pe ultimul drum, la vremea aceea eu fiind bolnav de Covid.
În peste două decenii de amiciție (intelectuală) ne-am certat – de multe ori – plecând de la divergențe de opinii, de evaluari, de judecăți. Și, de tot atâtea ori, ne-am împăcat la multe pahare cu vin roșu care era preferatul său (și, într-o vreme, și al meu). Până pe la anul 2010, a (ră)mas la mine acasă, multe nopți la vânătoare de poeți interesanți (de limbi neo-latine) pe site-urile de poezie ale lumii. Din principiu, nu mă amestec în nicio activitate în care nu cred, doar așa, ca să mă aflu în treabă. Am crezut în “Festivalul lui Ion și al Carolinei” și l-am ajutat cât am putut, și când a fost la apogeu, dar mai ales atunci când dădea semne de slăbiciune, din cauza limitării sprijinului material tot mai restrâns al instituțiilor statului, fie acestea centrale sau locale. Altfel spus, i-am fost alături și când festivalul fondat de cuplul poetico-marital Dumitru M. Ion – Carolina Ilica a avut 100-120 de invitați, și atunci când a avut “doar” 40-50.
Dumitru M. Ion a fost un balcanic pur-sânge. A iubit Balcanii, i-a înțeles, prin anii ’70 a învățat sârbo-croata (așa se numea pe atunci limba acelui minunat stat care a fost Iugoslavia, dezmembrat de CIA), dar se descurca și în turcă, muntenegreană, albaneză. Și dacă teatrul balcanic (bulgar, sîrb, macedonean, mutenegrean, croat) îl cunoșteam mulțumită turneelor la care m-a invitat să particip Teatrul Al. Davila, îi sunt recunoscător lui Dumitru M. Ion pentru că mi-a prezentat literatura balcanică, din care a tradus zeci de cărți de poezie și proză. Așa că nu-i pricep pe “intelecualii rasați” care merg doar la Paris sau Londra și care strâmbă din nas când aud de cultura balcanică. „Mergeți, măi, la Istanbul, ăla-i un oraș care clocotește de viață”, spunea M.Ion. Era sedus de varietatea culturii balcanice, o cultură pe care „intelectualii rasați” ai neamului o disprețuiesc fără să o cunoască, măcar parțial, superficial. Dar avea – ca și mine – o deosebită prețuire pentru literaturile de limbă spaniolă și portugheză, pe care le consideram cele mai dinamice și mai inovatoare. Mult peste acea recunoaștere oficială măsurată prin premiile Nobel (care se acordă pe criterii colaterale esteticii). Datorită acestei percepții, aproape la fiecare ediție, cam o treime din invitați erau vorbitori de spaniolă sau/și portugheză (și scriitori în aceste limbi), ceea ce colora foarte frumos tabloul festivalului de poezie argeșean, mai ales în momentele neoficiale. Chiar dacă nu vorbea spaniola, o înțelegea, iar în ultimii ani traducea din spaniolă și fiind – vorba lui Caragiale – “scrofulos la datorie”, de câte ori avea îndoieli asupra unor expresii, mi le trimitea și îmi solicita o versiune. Era cu adevărat meticulos și exact ca traducător.
În timpul festivalului, Dumitru M. Ion nu era ușor de tolerat în timpul zilei, atunci când lua atitudinea de sergent-major care trebuia să conducă turma poeților – acei soldați ai poeziei – simpatici, dar cam neastâmpărați și indisciplinați. Era un companion fermecător la orele serii când, scăpat de grijile zilei, se transforma într-un povestitor cu har. Un povestitor care, cu deosebită vervă, își împărtășea experiențele și care nu se putea să nu captiveze auditoriul ad-hoc.
În perioadele de pregătire, (practic, un an fără o săptămână) ne adunam de multe ori, mai întâi la mine la Pitești, mai apoi în orașul – necropolă regală, Curtea de Argeș, pentru a discuta, analiza, definitiva texte pentru antologia ediției. „Vino maestre și-ți voi da salăți din Grădina Ursului”, mă ademenea la Curtea de Argeș, orașul de care nu voia să se desprindă neam. Mai mult, câțiva ani a tot căutat să mă convingă să mă mut la Curtea de Argeș; „Cum să trăiești în Pitești, oraș zgomotos, aglomerat, fără istorie și fără personalitate?”. Vorba unui alt poet, poate că simțea că “acolo, la Argeș, îl cunoaște Dumnezeu după nume”. În ultimii ani, când i-a fost tot mai greu să se deplaseze la Pitești, îl vizitam la două-trei săptămâni și ne întâlneam la hotelul-restaurant Posada, unde era client fidel și unde se bucura și de credit, dat fiind faptul că anual, pentru o săptămână, asigura zeci de clienți la cazare+masă. Erau adevărate bucurii acele întâlniri periodice sau extraordinare, la zile onomastice, aniversări, la sărbători (civile). Îi aduceam câte un tort, pentru că grozav îi mai plăceau dulciurile. Poate și din cauza asta orașul său preferat era Istanbulul, o capitală a celor mai dulci dulciuri. Ne creaserăm și un limbaj de comunicare, când toată lumea trecuse la expresii împopoțonate ca domnia-sa și excelența-sa, (chiar, cum sună excelența-sa băsescu, ceva doldora de ghiolbănie) în contratimp cu spiritul vremii, am trecut la mult mai democratica formulă „tovarășe”. O bună parte din vina pentru adoptarea acestui aparat conceptual o are prietenul comun – tovarășul Gheorghe Ungureanu, care înainte de 1989 dăduse în judecată instituțiile statului comunist (de două ori, bineînțeles fără efect), iar după 1990 a înființat Partidul Comunist Ne-Pecerist. Să mai zică cineva că țărișoara noastră tristă nu dă pe-afară de humor, vorba unui coleg de prin Bacău.
Dumitru M. Ion, Bio-bibliografie
Născut în 26 septembrie 1947, în satul Brăteşti – Argeş, a făcut toate studiile pre-universitare (Şcoala elementară, Şcoala de meserii şi Liceul „Vlaicu Vodă“) în Curtea de Argeş. Apoi, după un an de Filologie (1965-1966), urmează Facultatea de Critică de Teatru, Film şi Televiziune din cadrul I.A.T.C. „I.L. Caragiale“ – Bucureşti, absolvită în 1971. Debutează timpuriu (1960, la 13 ani, până la vârsta de 25 de ani având deja trei volume publicate!) în reviste literare ale USR (Uniunea Scriitorilor din România, nu partidul!), iar în 1966 i se publică primul volum de versuri – IADEŞ. Din 1967, este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, fiind ales în câteva rânduri în forurile de conducere ale acesteia. Încă de la debut, critica literară l-a considerat drept o personalitate a literaturii române contemporane. Până în 1989, dar și după 1990, a trăit exclusiv ca scriitor profesionist, ca autor și traducător. Este prezent în peste 25 de antologii de poezie şi proză română contemporană, apărute în ţară şi în străinătate. Volume din lirica sa au fost publicate în peste 15 limbi.
Este autor a 7 romane şi volume de nuvele, a 5 cărţi de proză pentru copii şi tineret, a 3 drame şi a 2 volume de eseuri; a alcătuit şi tradus antologii esenţiale din lirica georgiană, armeană, macedoneană, din R. Moldova. A publicat peste 100 de eseuri dedicate filmului şi teatrului. Poezia, proza şi traducerile sale au fost distinse cu peste 20 premii naţionale şi internaţionale. A obţinut mai multe burse de studii şi invitaţii de călătorie în: S.U.A., R.F. Germania, Italia, Iugoslavia (apoi Serbia şi Muntenegru), Bosnia şi Herţegovina, R. Macedonia, Grecia, Turcia, Egipt, Cipru, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Spania, Tunisia, Columbia etc. A participat ca invitat special la Festivalurile Internaţionale de Poezie de la: Struga, Sarajevo, Budva, Véles, Tetovo, Las Palmas, Bagdad, Medellin, Smederevo, Belgrad, Negotin (Serbia), Jedlienne (Tunisia) etc. A fost membru al unor prestigioase societăţi, asociaţii şi uniuni de creaţie din mai multe ţări, iar din 2000 – membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din R. Macedonia. În anul 1991, a fondat Editura Orient-Occident, al cărei preşedinte şi director general a fost. A fost și preşedinte al Festivalul Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş“, pe care l-a fondat în anul 1997 (împreună cu poeta Carolina Ilica) și preşedinte al Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale ACADEMIA INTERNAŢIONALĂ ORIENT-OCCIDENT (Curtea de Argeş), pe care a întemeiat-o în 1998 (tot împreună cu poeta Carolina Ilica).
**
Și pentru că viața prietenului Ion a fost centrată și determinată de poezie, să menționăm volumele sale de versuri: Iadeş, E.P.L. Bucureşti, 1966; Vânătorile, E.P.L. Bucureşti, 1969; Balcanice, Editura Albatros, Bucureşti, 1970; Fals tratat de vânătoare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973; Culoare şi aromă (Melancolii), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Orgolii, Editura Albatros, Bucureşti, 1974; Vânătorile (Selecţie, în colecţia Hyperion), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Ioan Metafora, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Evanghelia după Ioan Metafora, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997; El Evangelio según Ioan Metafora – The Gospel After John Metaphor (ediţie bilingvă spaniolă-engleză), Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1999; Faraonul, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2002.
