TĂRÂMUL TĂCERII. CIMITIRUL ”SF. GHEORGHE” DIN PITEȘTI

Absolut remarcabilă lucrarea dedicată Cimitirului ”Sf. Gheorghe”, care există în Pitești din anul 1880. Autorii ”Tărâmului Tăcerii” – Silvia Popescu, Marin Drăgușin și Silviu Buburuzan – reușesc să îmblânzească, ba chiar să umanizeze Lumea de Dincolo, populând-o cu nume, scurte biografii, elemente de artă plastică și de arhitectură funerară românească și, evident, cu fotografii.

Lucrarea pleacă de la premisa corect formulată, în cuvântul de deschidere, de prof. univ. dr. Ilie Dan: ”Un cimitir, oriunde s-ar afla, reprezintă o coordonată spațială și spirituală pentru o comunitate umană. El are un nume (mai ales în mediul urban) și câteva repere orientative – o biserică sau capelă, morminte, alei, statui sau chiar monumente, arbori și flori, dar și oameni care poposesc aici, cu lumînări, rugăciuni și lacrimi. Un cimitir reprezintă, prin urmare, prezentul. Un cimitir, oriunde s-ar afla, este o pecete a trecutului, pentru că în el se odihnesc, sub semnul veșniciei, cei dinaintea noastră, rude, prieteni, oameni dragi, eroi sau anonimi… Un cimitir, oriunde s-ar afla, rămâne și un semn al viitorului, pentru că ne arată unde vom ajunge și noi, în clipa hotărâtă de Creator, și pentru că ne îndeamnă să dialogăm cu cei care locuiesc acolo”.

Documentarea a fost una laborioasă. Autorii au colaborat cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Argeș și cu biblioteci din zonă, au consultat Registrele de înmormântări, deținute de Administrația Cimitirului ”Sf. Gheorghe”, au avut acces la arhive personale (fotografii vechi și acte de studii) și au adunat informații orale de la urmași sau de la oameni de bună-credință, martori ai vieții celor desprinși de lumea noastră.

Silvia Popescu, Marin Drăgușin și Silviu Buburuzan și-au dorit să prezinte și din această perspectivă, de regulă neuzitată, viața socială și culturală a Piteștiului, începând cu anul 1880 și până în 2008. Așa se face că lucrarea este structurată în două mari capitole. INTRODUCEREA face referire la tot ceea ce ține de spațialitate, de normele de reglementare și de tradiția monumentelor funerare românești. DICȚIONARUL înregistrează, selectiv, persoane și personalități înmormântate aici: scriitori, profesori, preoți, cercetători, ziariști, medici, farmaciști, actori, artiști plastici, arhitecți, ingineri, economiști, juriști, negustori, ofițeri, politicieni, eroi români (care au, ca și în cimitir, o secțiune separată) și ostași germani, polonezi, sovietici. În dreptul numelor, sunt inserate fotografii și, în câteva fraze, miezul a ceea ce au însemnat faptele lor și binele pe care l-au săvârșit pentru comunitate.

Sigur că ne dorim să trăim cât mai mult, poate chiar să fim nemuritori, deși trupul ar ajunge să ne apese prea greu, la un moment dat. Dar e bine să ne luăm răgazul de a ne potrivi mintea și bătăile inimii cu ritmul acestor vremuri, în care cimitirele sunt mai aproape de noi de cât suntem dispuși să acceptăm. Asta nu vrea să însemne că depunem armele și închidem ochii, ci că moartea oferă lecții importante despre cum să trăiești frumos și cât faci umbră pământului, și după ce ai devenit amintire.

Îmi îngădui să închei citându-l pe poetul Vasile Voiculescu, ale cărui versuri le-am preluat din colecția de epitafuri a lucrării: ”Vâslind prin nori, pe nori și peste nori,/ M-oi înălța la Tine, Doamne, dornic,/ Cum se întorc la cuibul lor, statornic,/ Hulubii lumii, pururi călători”.

Prof. LIVIU MARTIN