TÂNJIND DUPĂ ORFEU

Fiecare cu sunetul vocii lui interioare. O voce care se zbate și se topește, iar se zbate și iar se topește între oasele capului, în timpan, până când reușește să-și facă loc afară, către cuvinte. Idealul vocii nu este întâlnirea cu altă voce. Idealul vocii este Cuvântul. Pe el vrea să-l atingă, lui să i se dăruiască. Altfel spus, pentru a putea rezona cu dimensiunea noastră, conținutul își caută forma.

În acest spirit și-a gândit prof. ELENA EȘANU ȘERBĂNESCU volumul de versuri, intitulat ”De-aș fi rudă cu Orfeu”, publicat acum câteva luni. Profesoară de limba și literatura română, mai bine de patru decenii, la Curtea de Argeș, prezență sobră la evenimentele culturale din județ, cu o voce de preoteasă antică, pe deplin conștientă de importanța sacerdoțiului său, Elena Eșanu Șerbănescu își onorează, prin intermediul acest volum, și vârsta de aur a trecerii prin lume, și vârsta cu aură a sentimentelor.

”De-aș fi rudă cu Orfeu” este, de la un capăt la altul, o declamație. Copertele sunt cortina, paginile reprezintă scena, poezia este monologul unei mari singurătăți. Pe nesimțite, însă, monologul acesta înmugurește în dialog, unul subțire și delicat ca o ramură primăvara, dar dialog. Poeta nu mai suportă liniștea comprimată, un zid de liniște, de care vocea i se izbește ca o pasăre oarbă. Așa că o ridică sus, foarte sus, astfel încât mama, luna, bunicul, scribul, anotimpurile, curcubeul, fiii risipitori de pretutindeni, vinovații dovediți și nedovediți, toate sufletele întrupate și toate arătările care-și caută un trup să-și întoarcă fața și pasul către ea. Singurătatea, crede poeta, și-ar pierde, în felul acesta, din puteri: Îmi șterg lacrimile/ pe tulpina copacului,/ ca să-nfrunzească iar./ Îmi șterg lacrimile/ pe floarea de trandafir,/ pe cer și pe nor mi le șterg,/ să fiu ploaie curată, ploaie de trandafiri./ Mi-aș șterge lacrimile/ și pe sufletul meu,/ dacă aș fi sigură/ că bucuria le-ar putea hrăni. (Lacrimile mele)

Elena Eșanu Șerbănescu visează la Orfeu. Ce e drept, nu ca Euridice, deși realitatea ei, a noastră seamănă, și ea, cu un mormânt viu, închis înainte de vremea pragului cel mare. Poeta simte mormântul, îl simte în sânge, în greutatea respirației, a legănării, dar crede cu toată ființa că o liră precum cea din mit, în stare să înduioșeze pietre și fiare, o asemenea liră și un asemenea har sunt salvatoare. Și chiar dacă, sub amenințarea unei pedepse cum nu cunosc muritorii de rând, ar sfida, la fel ca Orfeu, porunca zeiască și-ar întoarce capul să privească ce nu îi este încă îngăduit, Elena Eșanu Șerbănescu e dispusă s-o facă. Să le întoarcă zeilor obrazul și să piardă tot. În fond, a trăit sublimul. Ce dacă a durat puțin? Ce dacă vocea i s-a făcut țăndări? Ce dacă toate cuvintele ei vor dispărea în Infernul cuvintelor? Aceasta-i, până la urmă, legea universului nostru: Dacă un păstor/ar desena un cerc/în fața blândelor/ sale animale,/ s-ar putea/ să fie înghițit de el./ Dacă ar desena mai multe,/ ar putea să ajungă,/ de ce nu?/ în lună./ Poate că luna/ nu e decât/ un nesfârșit/ număr de cercuri,/ care există anume/ ca să-l înghită/ pe păstor cu turma lui. (Cercul 2).

DENISA POPESCU-MARTIN