SIGHIȘOARA, DRAGOSTEA LUI – INTERVIU CU PICTORUL RAREȘ KEREKES –

Rareș Kerekes își trăiește orașul așa cum îndrăgostiții, cel puțin cei din mintea mea și din poveștile romantice, se aruncă în bulboana sentimentelor: vor să  cunoască intensitatea, extazul, vor să le păstreze puritatea și frumusețea dintâi, cu orice preț. Pentru ei, moartea fizică nu are consistență, este doar o convenție, eventual un prag mai înalt, poate dureros, dar care nu justifică pașii înapoi sau contemplarea. În același fel, își trăiește Rareș menirea. Lucrările lui  te obligă să acționezi, să participi, să le vezi, să te exprimi. Membru, din anul 2007, al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Mureș, Rareș Kerekes datorează mult taberelor internaționale de pictură, contactului cu artiștii de primă linie pe care i-a cunoscut acolo. Se consideră, în egală măsură, copilul impresionismului, al expresionismului și al cubismului – iată și un copil cu trei părinți, într-o Românie a tuturor ideologiilor – și înoată liber, se simte el însuși în baia de ocru, portocaliu, albastru, de griuri colorate.

Cum ți-ai descoperit, dragă Rareș, calea, destinul?

Calea destinului mi-am găsit-o încă de când eram copil. De la o vârstă fragedă, cred că aveam zece ani, când cutreieram străduțele din vechea cetate a Sighișoarei, făcând schițe, pictând în culori de apă. Acuarela, ca și tehnică, o descoperisem atunci, văzând câțiva pictori care lucrau așa, mă uitam cu drag și, de fiecare dată, uimit de ce satisfacție îți poate aduce culoarea. Chiar dacă începusem cu desenul simplu, în creion, iar mai târziu am fost fascinat de bitum (smoală), o tehnică foarte potrivită pentru peisajul citadin sighișorean, tot culoarea o simțeam cel mai bine. De mic, am început sa ies cu un panou modest, plin de desene și picturi realizate pe hârtie, petrecând mult timp în zona principală, turistică a cetății, loc în care și desenam, punctul de atracție, cât și inspirația mea era Turnul cu Ceas, muzeul de istorie al orașului. Când am început să stăpânesc mai bine amestecul cromatic în acuarelă, am încercat ceva nou, tempera pe carton, iar atunci descoperisem lucrările marilor maeștri, în diferite cataloage, după care am început să lucrez și eu, fără a avea destule cunoștințe despre cine sunt ei. Am început să lucrez după Cezanne, Monet, Van Gogh, Manet, Pisarro. De atunci, am știut că drumul meu e acesta și că trebuie să continui cu pictura. După terminarea liceului, am dat admitere la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde am și intrat. Am terminat Pedagogia Artei, după trei ani, și Secția de Pictură, după alți trei.

Câtă distanță este, în cazul tău, între Revelație și Observație, între intuiția superioară și învățătura de calitate? Cât de grea sau, dimpotrivă, de ușoară este naveta dintre ele?

Tematica pe care mi-o aleg trebuie sa fie conectată la sufletul meu, majoritatea compozițiilor mele fiind legate de Transilvania, un subiect pe care îl cunosc și care mi se potrivește. Mereu îmi place să experimentez, să încerc ceva nou, folosindu-mă de tehnică, de cromatică, dar tematica pe care o abordez, într-un stil personal, puțin abstractizat, e aceeași, pornind de la figurativ (peisaje, biserici fortificate, personaje medievale, trubaduri, flori și  orașe medievale). Îmi place să mă documentez, să văd, de fiecare dată, lucrări noi, stiluri diferite, am avut deseori aceasta șansă, în rezidențele artistice la care am participat, alături de artiști din lumea întreagă, am văzut culturi noi, moduri noi de abordare, o adevărată provocare pentru mine, am avut ce învăța de la fiecare în parte, dar eu mereu vreau să îmi las amprenta personală pe o suprafață, să fiu eu însumi.

De obicei, pictezi cu mintea sau cu inima?

Atât mintea, cât și inima au un rol important în dezvoltarea unei compoziții. Din punctul meu de vedere, mintea compune lucrarea, iar inima dă viață lucrării, prin culoare, vibrație, personalitatea fiecărui artist în parte.

Sighișoara este sufletul tău, este casa ta. Unde altundeva, artistic vorbind, te-ai mai simțit acasă sau crezi că te-ai putea simți?

 Așa este, Sighișoara este casa mea, locul în care m-am format atât ca om, cât și ca artist. Chiar și după atâția ani, a rămas principala mea sursă de inspirație, deși de fiecare dată descopăr ceva nou în căutarea mea artistică, ceva nou, pe care acest oraș de poveste mi-l poate oferi. În timpul din urmă, am descoperit multe locuri și oameni deosebiți, care m-au făcut să mă simt ca acasă. Am vizitat nenumărate locuri cu tradiție, am participat la multe simpozioane, atât naționale, cât și internaționale, de cele mai multe ori, și de fiecare dată m-am simțit foarte bine primit de gazde, organizatori și colegi, mai ales în Turcia, Bulgaria și Armenia. Cu artiștii turci și bulgari, am o relație mai specială, deoarece am participat la multe proiecte împreună, chiar și online, în aceasta perioadă a pandemiei.

Cum lucrezi? Gândești inițial un ciclu tematic, îl vizualizezi în etape sau lași lucrarea să vină către tine ca un dar, ca un copil fericit?

În general, nu mă gândesc la o tematică anume, las să curgă inspirația, în funcție de starea mea de spirit, din momentul în care mă aflu în fața șevaletului. Pentru mine, acel moment este precum o confesiune și o mulțumire în fața Divinității, comunic, așa simt, cu Ea, prin intermediul pânzei. Îmi las sufletul să-i dicteze minții, sunt ca un portativ, doar că acest portativ, din melodic devine cromatic, notele muzicale sunt pete de culori.

Ce ți-ai propus pentru perioada următoare, pentru partea de viață care ți-a rămas de trăit și care nu va semăna, oricât ne-am iluziona, cu nimic din ce-am știut și-am iubit?

 Nu pot spune că îmi propun ceva anume, dar visez. Îmi place să visez frumos, vizualizând proiecte gata împlinite. Îmi doresc cât mai multe expoziții, atât naționale, cât și internaționale, îmi doresc mult       ca orașul meu să aibă un Muzeu de Artă Contemporană Internațională,      pe care să-l putem împodobi cu multe lucrări de valoare. Am înființat, între timp, o asociație, intitulată Art Coloris Transilvaniae, prin care îmi doresc să organizez, și în Sighișoara, simpozioane internaționale. Acest oraș de poveste merită să devină un oraș cu tradiție în arta plastică. Iată care sunt visele mele și sper să le pot realiza, să las în urma mea o pinacotecă valoroasă patrimoniului cultural, local și național.

DENISA POPESCU