RECITIND UN NOU JURNAL AL FERICIRII
Manuscrisul de la Rohia al Jurnalului fericirii, publicat în anul 2012, la Editura Polirom, Iași, este, după cum spune cel ce a îngrijit ediția, George Ardeleanu, a treia variantă a capodoperei lui N.Steinhardt. Prima variantă a fost scrisă între 1969-1971, fiind confiscată de Securitate, ulterior restituită autorului, apoi iar confiscată. Aceasta a fost publicată în mai multe ediții, începând din 1991. A doua variantă, scrisă de Steinhardt după prima confiscare, s-a pierdut după 1990, iar manuscrisul descoperit de George Ardeleanu, în anul 2002, în arhivele mănăstirii “Sf. Ana” de la Rohia ar fi, propune el ca ipoteză, o sinteză între cele două. Comparația cu prima variantă îl conduce la concluzia că textul cel nou creează impresia “unei scriituri mai crispate, mai <<nervoase>>, mai declarative și mai puternic infuzate ideologic decât a celei puse în scenă de prima variantă”. Diferențele ar consta și în existența unor fragmente inedite, deci inexistente în prima variantă, și într-o altă ordonare a “blocurilor textuale”. În ambele variante, Jurnalul fericirii nu urmează o ordine cronologică, alternând amintiri și meditații din închisoare cu altele de după eliberare sau, uneori, din interbelic.
Citind noua variantă, m-am întrebat de ce ecoul stârnit de această carte a fost atât de puternic în rândul multor oameni de diverse categorii sociale și calibre intelectuale. Desigur, pentru că este o evocare a vieții din temnițele comuniste, însă curiozitatea legată de ceea ce s-a întâmplat atunci, foarte puternică mai ales în primii ani de după căderea comunismului, a putut fi satisfăcută și de alte mărturii ale celor care au trecut pe acolo, apărute imediat după 1989. Motivul principal care explică și interesul constant pentru această carte este, după părerea mea, modul inteligent prin care un spirit extrem de cultivat, însă fără pretenții elitiste, reușește să demonteze prejudecățile inoculate de modernitate, referitoare la credință. Există, în Jurnal, pagini strălucite dedicate presupusului conflict dintre știință și religie, altele dezbat raporturile creștinismului cu religiile orientale sau conflictele interconfesionale între creștini. Miza lor nu este, însă, doar una teoretică, detașată, ci – pentru evreul proaspăt convertit la credința creștin-ortodoxă – astfel de teme și multe altele, în special de natură etică, sunt asumate vital, existențial, fiind aspecte ale unei bătălii a cărei miză este veșnicia. Intensitatea trăirii învățăturii creștine, înțeleasă nu închis-confesional, ci cuprinzând toate aspectele vieții, cred că este ceea ce ne atrage pe noi, cei născuți ortodocși și adesea atât de căldicei. Nimic nu e anacronic în mesajul hristic, ne spune Steinhardt, uzând de tot ce a produs mai subtil și mai rafinat cultura modernă, ci tot ce spune Iisus Hristos ne privește direct și personal, în orice epocă am trăi. Cum spunea un alt mare intelectual creștin, Alexandru Mironescu, lucrurile spuse în Evanghelie se petrec mereu. Apoi, iar aceasta ține de smerenie, Steinhardt nu transmite niciodată mai mult decât ceea ce el însuși a trăit ca dilemă, eșec sau posibilă soluție. Este vorba despre înțelesul vechi, din Pateric, fără conotații moralizatoare, al smereniei, acela de a fi la locul tău (expresie care îi plăcea mult, ca și altele ale limbii române populare). Fără a se încrede în false certitudini, așa-zis dogmatice sau pioase, Steinhardt ne prezintă viața credinței ca nefiind deloc scutită, dimpotrivă, de îndoieli și incertitudini. De fapt, credința implică întotdeauna riscul, saltul, aventura, iar viața monahală în care va intra din 1980 cu atât mai mult. A crede presupune învingerea contraargumentelor nu doar ale scepticilor, ci și ale celor generate de situațiile în care ne pune viața. De pildă, știm cu toții cât de dificil este să faci binele sau că nerecunoștința pentru binele făcut este regula și nu excepția. Dar, spune Steinhardt, deși suntem niște “impostori ai binelui”, căci conștiința că facem bine îl impurifică, trebuie să facem binele în orice situație, fără să așteptăm recunoștință sau răsplată. Pare greu, chiar imposibil, absurd, inuman și totuși este, își poate da seama oricine, singura cale de a nu dezvolta resentimente. Ca și creștini, putem acționa astfel numai dacă înțelegem că binele făcut aproapelui îl facem, de fapt, lui Hristos. Funcția esențială a credinței este de a da jos vălul aparențelor, peste care diavolul stăpânește, pentru a accede la creația lui Dumnezeu. “Nu pământul și universul, scrie Steinhardt, sunt ale diavolului – ele sunt ale Celui ce le-a creat – “ci umbrele psiho-patologice ale relațiilor dintre oameni, acelea ce țin de arbitrar, dispreț și sete după deșarte măriri”. Credința conduce, așadar, la mutarea privirii de la iluzie la realitate și adevăr. Și întrucât această operație este mai ușor de realizat în sărăcia și suferința închisorilor decât în realitatea cotidiană atât de confuză și amestecată, “de aceea și fac atâția oameni acolo act de adeziune la suprema realitate, la Dumnezeu”.
Incertitudinea și riscul sunt cei doi stâlpi ai libertății, principalul dar oferit omului de Creator. Alături de fericire, ea este cea de-a doua mare temă a reflecțiilor lui N. Steinhardt, între ele existând de altfel corelații, căci una nu poate fi fără cealaltă. Atât în închisorile prin care a trecut (Jilava, Gherla), cât și în închisoarea cea largă a României comuniste, cum o numea tatăl său, Steinhardt reușește, înfruntând presiuni de toate felurile, să nu abdice, să nu-și vândă libertatea. A fost mai întâi actul de mare curaj și noblețe de a nu-și denunța prietenii din lotul numit “Noica-Pilat”, nici atunci, în cursul anchetei, nici în închisoare, nici după aceea. Temelia dreptului public și a libertății, afirmă el în repetate rânduri, este curajul fizic în fața morții. Fără garanția oferită de el, atât virtuțile morale, cât și cele civice își pierd greutatea, devin vorbe goale. Trei sunt în viziunea sa, formată în urma trecerii prin suferințele închisorilor, virtuțile invincibile ale lumii: credința, curajul și noblețea. Niciuna nu este, însă, posibilă în absența libertății și toate implică iubirea ca ieșire din sine, din egolatrie, spre a te pune în slujba semenilor. Idealism, vorbe mari, ar replica imediat scepticii dezabuzați, însă ne putem întreba laolaltă cu Steinhardt: ce mai rămâne în absența unor repere ideale de acest fel? În orice caz, criza culturii actuale se leagă cu certitudine de dispariția idealului într-o lume a banului. Pentru a oferi reperele unei soluții, Steinhardt construiește ceea ce numește “o teorie androginică” a valorilor. Marile valori sau, cum le numesc scepticii, vorbele mari nu-și dobândesc sensul “decât atunci când sunt împreunate cu opusul lor, formând astfel cuvinte androginice complete, perechi finale armonioase: libertate-ordine, progres-tradiție, curaj-prudență. Luate separate, sunt ființe ideale, instabile și excesive ca și ființele trupești, pe care Aristofan (ori Platon) le consideră ”simple jumătăți ale unui întreg”. Nicio valoare nu este absolută, spune Steinhardt, demonstrând încă o dată realismul spiritului creștin, ele putând constitui un ghid în viață doar guvernate de buna-socotință, o virtute definitorie pentru ortodoxia poporului român, față de care își declară iubirea necondiționată.
Din punct de vedere intelectual, ceea ce l-a atras pe evreul Nicu-Aureliu Steinhardt la mesajul lui Hristos este paradoxul. Căci totul este paradoxal în Evanghelii, Dumnezeu instruindu-ne prin paradoxuri și cerându-ne întodeauna imposibilul, tocmai pentru a ne pune la încercare credința. Jurnalul fericirii constituie o delectare intelectuală – dar care nu rămâne sau n-ar trebui să rămână doar intelectuală – și prin revelarea numeroaselor paradoxuri ale vieții creștine. Unul dintre ele este că fericirea se obține prin asumare, adică prin integrarea în propria viață a suferinței. “Cea mai bună și mai sigură cale spre fericire este o bună și intimă cunoaștere a suferinței”, afirmă el. Iar în altă parte: “Care este suprema datorie a unui creștin? Prima datorie a unui creștin este să fie fericit”. Închisoarea s-a dovedit a fi ocazia unui catharsis – altfel ar fi fost zadarnică – din care el nu a ieșit acrit, îmbătrânit, sătul de toate, ci liniștit, cu sufletul tânăr și viu. În acest sens merită citată mărturisirea, o reușită stilistică precum, de altfel, întreaga carte, ce încheie și justifică încă o dată titlul acestui nou și totuși același, deși se poate spune la fel de bine și invers, același și parcă altul – Jurnalul fericirii: “Numai veșnic proaspetei apropieri a lui Hristos îi datorez că nu cutreier descumpănit – neliniștită făptură noptatică a orașului (spațiul proustian de acută vremelnicie) – străzile pustii de lumea pe care am cunoscut-o cândva, că n-am ajuns să fiu și eu – cum scrie François Mauriac în Destine – unul dintre acele cadavre vii purtate de cursul vieții și că mi-am dat în sfârșit seama că e adevărat ce se spune în Faptele Apostolilor (20,35), că mai fericit este a da decât a lua”.
LEONID DRAGOMIR
