PRIN CODRII DE SIMBOLURI, UNIC POETUL!

”Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!” (Ion Pillat)

 … Astfel Poetul – ecou polifonic, nai solitar în pădurea de ecouri, prin care se îngână şi se vor îngâna în „vecinică trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi Ce te legeni, codrule?, ori Trecut-au anii, ori La Steaua, ori cine mai ştie care vers din bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de veac limbii române, care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.

Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a „modelului”, plecând de regulă de la vreuna dintre cele patru (doar patru!) fotografii, păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc ce ne-a revoluţionat limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare nouă înmugurire.

Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima – chip devastat de iarna pustiirilor toate.

Eminescu cel cu chip de zeu pogorât printre muritori de dragul unui „chip de lut”, tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până a se mistui pe-al său propriu rug este şi cel mai frecvent reinterpretat de artişti.

Nu, nu-i nevoie să fii luceafăr ca să pricepi imposibila contopire prin iubire a azurului cu pulberea. Dar să citeşti Luceafărul, iată calea spre a te înălţa dinspre firul ierbii spre lumina stelei care „era pe când nu s-a zărit”…

Pornind de la acel chip – fotografia aceea făcută în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când Poetul avea nouăsprezece ani, avem cel mai mare număr de lucrări de grafică, pictură, sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i enumera ar însemna să ne rătăcim printre nume. Să amintim totuşi câteva, emblematice: Aurel David, cu al său Arborele Eminescu, Sabin Bălaşa – Luceafărul (Universitatea din Iaşi), Gheorghe Anghel, Eminescu (Bucureşti, Ateneul Român), Lazăr Dubinovschi, Eminescu – lucrare veghetoare la rubrica Toate-s vechi şi nouă toate din Revista Curtea de la Argeş, Eminescu de Ion Vlad, din faţa Bisericii Ortodoxe Române din Paris, Eminescu de la Câmpul Românesc din Hamilton – Toronto (în fotografia noastră), lucrare executată  în marmură de Carrara de sculptorul român Nică Petre (1936-2008), cel autoexilat în anii ’80 din „cercul strâmt”, în care o politică aberantă încerca să ne ţină pe toţi „strâns uniţi în jurul partidului”.  O replică, tot în marmură a acesteia, este astăzi în oraşul natal al sculptorului, Brăila, la muzeul care-i poartă numele, înfiinţat aici, în semn de omagiu, după dispariţia artistului. Lucrarea face parte dintr-un lot generos de lucrări donate ţării sale de către sculptor, începând cu anii de la cumpăna dintre milenii şi lumi, până când temuta Doamnă cu unealta aceea rudimentară, dar netocită de moara timpului, i-a dat de veste că pentru el sosise vremea.

Portretul Poetului, realizat „în cheie romantică”, invită la visare, la poezie. Parcă auzi, privindu-l, cum trec valurile, vânturile şi se duc pe rând, pe rând, zările străluminând… Pentru imensul număr de lucrări de artă reprezentându-l pe Eminescu sau inspirate din poezia sa, Poetul a fost înscris în Guiness Book, această biblie modernă a toate câte s-au făcut şi nu au egal pe lumea prin care, iată, trecem şi noi acum.

Cea mai recentă sculptură Eminescu, în bronz, este creaţia sculptorului Radu Adrian (n.1945), plecat şi el, prin anii ’80, prin Lumea Nouă (şi îngrozitor de liberă!) şi revenit pe plaiurile natale după frumoasa nebunie din iarna dezlănţuirilor noastre toate din ’89, când ne uitam cum ningea decembre peste sângele eroilor inocenţi, cu iluzii dătătoare de vise de libertate (democraţia ne-a rămas încă de neînţeles şi de aceea am făcut-o în legea noastră – originală adică!).

Această lucrare ne prezintă un Eminescu militant, dârz, semeţ. O fi poate gazetarul de la Timpul, cel temut de şleahta politicienilor corupţi (nu, nici o legătură cu prezentul nostru mare şi … tare în epigoni!…), de nu chiar autorul Doinei cea purtătoare de grai şi dor românesc, De la Nistru pân’ la Tisa, ori Luceafărul privind peste lumea cea de lut, cu ochi nemuritor şi rece.

Lucrarea aceasta, creată de artist în anul premergător aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, a fost transpusă în bronz graţie strădaniei membrilor Asociaţiei Culturale Curtea de la Argeş, pentru care depune mărturie matematicianul de renume mondial, academicianul Gheorghe Păun, redactor-șef al revistei cu acelaşi nume, din singurul oraş românesc învestit cu titulatura de Oraş Regal. Cred că este vorba, în primul rând, de acei regi ai poeziei şi muzicii româneşti, care vor fi trecut pe acolo – Alecsandri, Eminescu, dar şi de alţi robi fericiţi care au slujit la Curtea Măriei Sale Poezia – Carmen Silva, George Coşbuc, St. O. Iosif, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Regina Maria, George Enescu.

Că vor mai fi trecut pe la Castelul Regal de la Sinaia, prin anii „obsedantului deceniu”(care a durat peste 40 de ani!) al urii omului faţă de om, şi nişte poeţi strident coloraţi în roşu, în loc de condei şi suflet de floare înarmaţi cu secera şi ciocanul, într-un Hei, rup! revoluţionar peste poate, asta nu mai are legătură cu regalitatea, ci cu bezmeticia ideologică.

Şi uite aşa, prin creaţia artiştilor, Poetul-Luceafăr Mihai Eminescu devine paznic de far, oştean mereu de veghe la frontierele ţării, la mal de mare, la Dunăre, în miezul cald al fiecărui ţinut cu oameni cărora limba română le rămâne limba dorului, iar poezia – împărăţie de armonii.

Despre Eminescu şi neamul Eminovicilor ne mai rămâne mereu ceva de aflat. Demersul domnului Dorel Gaftoneanu, de a cerceta arhive, se înscrie în dorul fiecărui om (care nu se mulţumeşte cu gândul că lumea începe cu el!) de a-şi cunoaşte rădăcinile, neamul în care s-a ivit – ram-mugur-floare-fruct în marele arbore al vieţii.

Dacă înscrisurile din documentele scoase de contemporanul nostru botoşenean la lumină, din adâncul de tăceri al arhivelor, l-au condus şi inclus într-o atât de generoasă legendă – a înrudirii cu Poetul Nepereche, fie-i aceasta răsplată binecuvântată, certificat de nobleţe prin care el îşi înscrie fiinţarea în cea mai de preţ coroană a Arborelui străluminat de Luceafărul românesc.

PAULA ROMANESCU