POEZIA CA RITUAL DE EXORCIZARE

CONIȚA LENA (Elena Predescu) este un personaj. În aceeași măsură în care este și poetă. Numele de scenă literară pe care și l-a ales cândva o cuprinde încă, în ciuda răsucirilor ei de personalitate.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Pitești și autoare a volumelor intitulate după pofta inimii ei nesupuse – ”Ușă de biserică” (2005), ”Kenzo, floare cheală” (2007) și ”Supradoza – poeme de uscat zilele” (2008), Conița Lena este deținătoarea unor premii de rezonanță. Este vorba despre Premiul pentru Poezie (Festivalul ”Sensul iubirii”, Turnu-Severin, 2005), Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Pitești (2008), Premiul pentru Literatură al revistei ”Argeș” (2008), Premiul pentru Poezie al revistei ”Cafeneaua literară” (2014). Toată această înșiruire de mătănii prețioase nu dă, însă, adevărata măsură a talentului ei literar. Conița Lena este mai mult decât atât.

În urmă cu nici o lună, i-a apărut volumul-surpriză – ”Un râu negru, poemul” (Editura ”Tracus Arte”). Surpriză, pentru că s-a trezit cu el la poarta casei, a semnat pentru primirea coletului, fără să știe ce conține. Soțul ei, scriitorul Valentin Predescu, era cel care comisese minunea. Ii adunase poeziile risipite și se prezentase frumos la editură, gândindu-se probabil că, dacă n-o face, ceva esențial i se va scurge printre degete.

În acest volum nou, Conița Lena trăiește, moare și învie. Se lasă răscolită de puteri întunecate, se luptă cu ele ca un animal sălbatic, e rănită, cade, poartă o vreme lanțuri, se târăște, scuipă și blestemă, calcă pe cadavre. Și o face, pentru că nu poate altfel. Este calea pe care trebuie să meargă, dacă vrea să se elibereze de bolile sufletului și ale minții. O face în versuri, în cele trei capitole – ”Chipul meu”, ”Câinii mei – Revoluționari remarcați”, ”Un râu negru, poemul” – și în proza poetică – ”Revelații”: ”Cât te ține pielea e bine. Dar când ea crapă, ai nevoie de-o curea. Ca să te strângi de gât. Cât te ține și gâtul e bine, dar dacă el te sufocă, ai nevoie de-un strigăt, ca să nu plesnești. Și dacă te ține plesnirea, ai nevoie de-o inimă. Ca să-ți iubești cureaua, strigătul și pe tine”.

Am citit cartea de două ori. Prima dată, m-au trecut toate nădușelile. A doua oară, am început să văd în mine. Cu ajutorul poeziei Coniței Lena, vedeam ce am eu nevoie să eliberez. Și m-am lăsat purtat de cuvinte, ca într-un ritual de exorcizare, convins că până la urmă totul va fi bine: ”Pe undeva miroase a șoarece/ pe undeva miroase a om/ pe labele câinelui miroase a ploaie/ și-a pâine scormonită prin gunoaie./  Sinuciderea e logodnica poetului -/ prolifică precum o șoricioaică/ speriată ca omul/ când damful jivinei îi traversează nările/ descoperind cuibul cu puii fără ochi/ și-o rupe la fugă chițăind omenește/ sperând că micuții vor muri singuri,/ pentru că sinuciderea e logodnica poetului,/ E mama șoarecilor lui nevinovați/ e mama tuturor jivinelor din gândul lumii/ e mama tuturor vânătorilor și omorâtorilor/ de suflete fără nume/ când poetul miroase a ploaie/ precum labele câinelui scormonind pâinea prin gunoaie/ pe undeva mirosind a șoarece/ pe undeva mirosind a om”.

Conița Lena este o poetă uriașă. Să-i dea Dumnezeu sănătate, zile luminate și puterea să revină în spațiul public zâmbind cu sprâncenele, în felul ei unic.

Prof. LIVIU MARTIN