PICTORULUI GEORGE DOBRICĂ, DIN TOATĂ INIMA, LA MULȚI ANI!


Pictorul George Dobrică a împlinit, potrivit certificatului de naștere, 63 de ani, în ziua de 1 noiembrie. S-a născut, de fapt, pe 28 octombrie și acesta este primul lui secret.

Al doilea secret stă în faptul că scrie poezie. A publicat două volume, despre care puțini au aflat – ”Cu îngerii eternitatea s-o-mpărțim” și ”Pitorescul efemer al umbrei, sub gravitația modestelor iubiri”. Cel de-al treilea volum este pe drum, cum se spune despre copii, numai că, așa cum îl cunosc pe George Dobrică, cred că va ieși în lume mai târziu decât sorocul stabilit de Domnul pentru oameni. Scrie poezie, preocupat de inima și de misterul ei, de numai câțiva ani, deși încă din prima copilărie, după cum își amintește, inventa cuvinte pe care le recita în fața oglinzii. Scrie poezie, când simte că nu i-a putut spune totul pânzei, culorii, fantomei care-l bântuie în timp ce pictează.

Avea 15 ani – își mai amintește –  când a înțeles că destinul lui este pictura. În culoare se pierde, din culoare se întoarce. Este singurul drum pe care-l știe cu adevărat. Toate celelalte sunt neliniștitoare, incerte, imprevizibile, de multe ori zadarnice.

George Dobrică este absolvent al Institutului de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din București, promoția 1980, și membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A fost remarcat încă de la prima expoziție personală, din 1978, pentru curajul – contrar aparențelor, contrar simțului comun, e nevoie de curaj și în artă, de același curaj de care e nevoie în viață, ca să poți merge pe picioarele tale, în direcția în care bate vântul tău – a fost remarcat, așadar, pentru curajul de a forța limitele întunericului, pentru a-i face loc Luminii să se strecoare, să mai descopere și să mai câștige un teritoriu. Din acest motiv, George Dobrică a rămas fidel picturii în ulei. O socotește singura în stare să poarte cu Lumina – majuscula este reverența în fața transecendenței pe care o caută în toate lucrările sale – un dialog liber, cordial.

George Dobrică a fost un răsfățat al galeriilor și al saloanelor de artă din țară și din străinătate. A condus, o vreme, Filiala Argeș a Uniunii Artiștilor Plastici din România și, până în septembrie, a predat la Liceul de Artă ”Dinu Lipatti” din Pitești. A devenit, în timp, colegul de catedră și camaradul de vise al multora dintre foștii săi elevi. Acum a ales să se pensioneze. Anticipat. A ales, de fapt, să-și exploreze singurătatea altfel decât o făcea până la momentul acestei decizii. În lunile de pandemie, a înțeles că nu știe încă să iubească, cel puțin nu așa cum simte el că e bine și frumos să iubească o ființă omenească. Prin urmare, a luat-o de la capăt, cu multă atenție. A început cu pisicile și cățeii, cu rațele și gâștele pe care le crește, cu iarba, și-a pictat gardul casei și orice alt obiect de uz domestic i-a căzut în mână și l-a inspirat.  Pasiunea pentru reînsuflețirea lucrurilor vechi, nebăgate în seamă, uitate prin colțuri, o are de mult. Mie mi-a dăruit, pe lângă lucrarea ”Bal la curțile de altădată” – o trompetă, o umbrelă, o pelerină de ploaie, a căror soartă era să dispară, alături de altele ca ele, stricate și mâncate de timp. George Dobrică pictează, acum, ca să învețe să iubească. S-a retras din orizontul plin al lumii, ca să învețe s-o iubească din nou.

La mulți ani, maestre! Te așteptăm printre noi, oricât de mult ar dura așteptarea, învățarea sau reînvățarea drumului înapoi!

 

Prof. LIVIU MARTIN

Articol adăugat în 12 noiembrie 2020

Mai poţi citi şi…