PERSPECTIVA ÎNTREGULUI
Max Picard, considerat de Ioan Milea – traducătorul celor două eseuri, Atomizarea persoanei și Atomizarea în arta modernă, reunite într-o scurtă carte, cu titlul Atomizarea (Ed. Limes, Cluj, 2019) – unul dintre gânditorii cei mai profunzi ai secolului XX, este un autor puțin cunoscut la noi. Ce-i drept, o altă carte a sa, Fuga de Dumnezeu, fusese tradusă încă din 1998, la Editura Anastasia, numai că n-am văzut nicăieri reacții la această gândire, într-adevăr adâncă și originală. De altfel, însuși autorul, născut în 1888, în Germania, într-o familie de evrei elvețieni, a refuzat publicitatea, trăind retras într-o mică localitate din partea italiană a Elveției, până la sfârșitul vieții, în 1965.
Gândirea sa, așa cum reiese foarte clar din aceste două eseuri consacrate atomizării, este una radical antimodernistă. Conform ei, una dintre trăsăturile definitorii, deci esențiale, ale modernității este atomizarea, fragmentarea lucrurilor și a lăuntrului omului, corelate cu pierderea perspectivei întregului. Primordială este însă scindarea, disoluția lăuntrică a omului, care abia ea a condus la fenomenul fărâmițării exterioare, ce-și atinsese punctul culminant în crearea bombei atomice. Aceasta, produs al fisiunii nucleului atomic, nici n-ar fi fost posibilă, dacă omul nu ar fi fost mai dinainte disociat. “Bomba atomică a existat mai întâi înlăuntrul omului”, afirmă cu îndrăzneală Picard, căruia întreaga viață a omului modern îi apare incoerentă, fragmentară, timpul său neavând durată, ci reducându-se la clipe ce se succed mecanic una alteia. Nefiind un om întreg, ci scindat – schizofrenia este boală psihică emblematică a vremurilor moderne – el, modernul, nici nu are de-a face cu lucruri întregi, ci cu fragmente de lucruri, reduse în general la funcția pe care trebuie s-o îndeplinească într-un angrenaj. Invențiile care făceau mândria modernității, radioul și cinematograful, sunt de asemenea corespondentele atomizării lăuntrice a omului modern. Pe de altă parte, într-o lume atomizată, iubirea, adică puterea de a acorda timp lucrurilor, dispare. Ba chiar viața însăși pare a se desfășura cumva în afara timpului și spațiului, cam în felul în care se petrec lucrurile în vis.
Atomizarea se reflectă și în opera de artă modernă, unde obiectele sunt deformate, desfigurate, plasate cumva în afara timpului. Cu toate că în anumite opere ale artiștilor plastici moderni există frumusețe, ea este obținută, susține gânditorul, întâmplător. Și în artă se observă dispariția întâlnirii dintre om și obiect, precum și faptul că există parcă o mașinărie ce face să apară tablourile unele din altele. Rolul pictorului devine funcțional, tot așa cum receptorul trece într-o expoziție, obosit și nervos, de la un tablou la altul, fără a căuta să-i dea interpelării fiecăruia un răspuns.
Am expus aici destul de schematic, căci scrisul dens, încărcat de sensuri venite din tăcere al lui Picard se pretează greu la transpunere în alt limbaj, latura negativă a fenomenului atomizării omului, lumii și artei. Există, însă, și o componentă pozitivă a criticii sale la adresa modernității scindate și scindante, deoarece el nu ezită să-și pună și problema soluției. Picard admite că “întregul pământ e astăzi cu totul atomizat, nu mai există loc care să nu fie. Căci potențialul atomizării generale e atât de mare, încât ea s-a înstăpânit deja și acolo unde nu s-a înstăpânit în mod direct”. Cu alte cuvinte, atomizarea este destinul epocii noastre, atât moderne, cât mai ales postmoderne, când își atinge apogeul prin noile și ultrasofisticatele mijloace tehnice care fac posibilă chiar și distrugerea personalității umane (se discută deja de un transuman). Și totuși, chiar să nu existe o cale nu de a ne sustrage atomizării, căci dacă există un lucru cert, acesta este imposibilitatea desprinderii din vârtejul atomizant, ci de a stăpâni cumva acest proces ce pare, mai ales dacă-l privim dinspre vremurile actuale, să nu-și atingă capătul?
Gândirea lui Max Picard este una organică, de sorginte goetheană, aflată întotdeauna în căutarea “fenomenului originar”. Or acesta este întregul, nu partea, ființa, nu funcția. Cum putem să regăsim calea spre întreg, al fiecărui lucru în parte și al nostru? Evident că, atât timp cât suntem prinși în angrenaj, angajați cu totul în vâltoarea lumii, nu vom reuși. Și totuși, dincolo sau dincoace de lumea în disoluție pe care ne-am creat-o singuri (culminând cu descompunerea materiei în bomba atomică), mai există încă întregul nașterii, al iubirii, al morții. Ce-i drept, nici la ele nu mai avem acces direct, așa de artificializați cum am ajuns. Menirea artei trebuie să fie aceea de a scoate lucrurile din angrenaj, pentru a le restitui lor înșile ca în ziua cea dintâi a creației, dar, consideră gânditorul, cubismul, abstracționismul și alte curente ale artei moderne nu par să reușească o astfel de restaurare, dimpotrivă. Rămâne atunci că soluția este revenirea la ceea ce a provocat criza: pierderea centrului spiritual, prin ruperea de Dumnezeu. Ea nu poate fi reparată decât prin regăsirea credinței, ceea ce nu pare a fi deloc ușor. “În teribilul fenomen al atomizării, scrie Picard, există mai multă necredință decât credința ce poate fi adusă de un individ. Credința ne e răpită întruna, răpită dinainte, încă dinainte de a crede”. Avem totuși șansa unei credințe eroice: susținut și de ajutorul de Sus, “omul putând să trăiască crezând, clipă de clipă și fiind părăsit de credință, clipă de clipă”. O soluție care, recunoaște și autorul, nu este la îndemâna oricui. În schimb, se conturează cu claritate problema menirii omului: aceea de a învinge, devenind întreg, atomizarea ce-i stă în față. Oricât s-ar distruge pe sine, fărâmițându-se lăuntric, omul rămâne capabil să vadă fărâmițarea ca pe un întreg (“fărâmițarea are loc într-o formă întreagă”), iar chipul lui Dumnezeu din el nu se șterge. Nimeni, cu atât mai puțin artistul, nu mai poate și nici nu trebuie să se sustragă fenomenului atomizării; dimpotrivă, mai ales artistul trebuie să și-o asume până la capăt, trăind izolarea sa și a obiectelor ca pe o comuniune primordială. Abia astfel pictorul, de exemplu, poate înfățișa deopotrivă distrugerea omului și a lucrurilor dar și, dacă nu triumful asupra distrugerii, măcar posibilitatea triumfului. Înfățișarea lucrurilor fărâmițate trebuie să ne facă să simțim întregul din care au făcut parte și căruia încă îi mai pot aparține. Formulată tranșant în finalul celui de-al doilea eseu, problema artistului (pictorului) este aceasta: “oare cum ar putea deveni omul iarăși întreg, pentru a putea picta iarăși întregul?” Răspunsul vine la fel de tranșant: “Acest lucru e posibil doar dacă face din creștinism centrul ființei sale”. Nu abordarea convențională a unor subiecte creștine aduce salvarea, ci regăsirea “numinosului”, a cutremurării și fascinației în fața misterului întrupării. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne situăm iarăși la începuturi, înțelegând credința nu ca pe o consolare facilă, ci crezând, și în cazul artistului creând, “deasupra unui hău”. Aici a crede și a crea sunt din nou legate. Și totuși, chiar dacă individul ar reuși să găsească acea cale spre întregul lăuntric, prin credință și prin artă, acest întreg trebuie păstrat și transmis. De aceea este nevoie ca și lumea din afară să devină întreagă, ceea ce nu mai depinde de individ, căci “ea se naște doar prin mijlocirea unui sfânt sau nemijlocit prin har?”
Există o caracteristică esențială a gândirii lui Max Picard, despre care cred că ne poate orienta cumva și pe noi astăzi, în degringolada mult mai accentuată decât în anii ’50 ai secolulului XX, când au fost scrise cele două eseuri. Este vorba de perspectiva holistică: întregul există înaintea părților. Ca un prim corolar al acesteia avem ideea, aplicată constant în carte, că întregul este mai mult decât suma părților. Un altul este următorul: a exista înseamnă mai mult decât orice scop și orice finalitate. Spre exemplu, ochiul ca și parte a chipului, nemaivorbind de omul întreg, are mai multă ființă decât se poate explica prin scop: “el este și de aceea vede”, afirmă Picard în respăr cu celebra teză, biologistă, funcția creează organul.
O consecință importantă a viziunii holistice, promovate de gânditorul elvețian, este de a ne reda nădejdea în posibilitatea salvării din criza de care ne-a făcut conștienți, punându-i un diagnostic precis. Aceasta pentru că, ne învață el cu o mare putere de convingere, suntem mai mult decât ceea ce face lumea sau noi înșine din noi.
Pare de la sine înțeles că tragicul și credința creștină se exclud, însă Max Picard pune sub semnul întrebării și această certitudine, conducându-ne la înțelegerea faptului că, în lumea noastră atomizată și într-o fugă continuă de Dumnezeu, chiar și soluția reprezentată de o credință vie nu mai este nici la îndemână, nici ușor de păstrat. Percepția tragicului, care-i pândește chiar și pe cei care vor cu adevărat să creadă, îl situează pe acest gânditor, cu adevărat profund, în familia celor care, cum spunea Pascal, “caută gemând”.
LEONID DRAGOMIR
