PAUL BOGDAN – POEME DIN VOLUMUL ”EXERCIȚII DE SINGURĂTATE” (EDITURA ”TIMPUL”, IAȘI, 2012) –

STRĂIN

         Mi se arată copilăria în somn,

         ca un înger fugit de-acasă mi se arată,

         între aripile învelite una într-alta

         purtându-mi

         prima noapte în care am fost singur,

         ochiul negru al tatei,

         pumnii strânși pe prima încâncenare.

         Îmi bâjbâie prin măruntaie acest copil reînviat sub gene

         încercând să recunoască străinul ce-i sunt,

         străinul ce se întoarce pe cealaltă parte,

         mereu pe cealaltă parte,

         visând.

 ANA

         Ana își dorea foarte mult un copil.

         ”Îngere!”, striga, ”Îngere! Îngere!”

         El își întorcea privirea către ea urcând mai departe.

         ”Îngere!”

         Toate nopțile erau la fel, preacurate.

         tinere.

         Emanuel a găsit-o pe câmp, se ruga ca un cântec.

         Adorație.

         A prins-o de față, a privit-o în pântec,

         a pus-o în zid de biserici.

         De atunci, din sufletul ei se naște ceva…

         ca o nație.

 A UCIDE

         Îmi țineam respirația și-mi încordam brațul,

         simțeam coarda vibrând

         și zborul-săgeată,

         știi,

         femeia cade-ntotdeauna-ntr-o parte

         învelită în pleată,

         ghemuită ca o durere,

         ca o teamă.

         I se vedeau ultimele zvâcniri dintre coaste,

         amintirile i se îngrămădeau

         printre buze să iasă,

         știi,

         femeia visează frumos

         chiar și-n ultimul somn ce-o apasă,

         ca o eliberare,

         ca un la revedere.

CÂTEODATĂ UCID

         A fost un gest disperat!

         Am mușcat din urma cocorilor prin aer.

         Li s-a auzit plânsul,

         un vaier,

         s-au împiedicat,

         s-au ridicat într-un ciot de zbor

         și nu s-au mai dus niciunde,

         au rămas toți

         îngrămădiți în sufletul meu ca un nor.

         A fost un gest disperat.

         Prea erau sus,

         prea nu mai erau ai mei,

         prea zburau fără mine,

         prea eram eu și prea erau ei.

         Câteodată ucid lucruri frumoase

         din disperare,

         de singurătate.

         Îmi ucid caii și mieii,

         turturelele și turtureii,

         pasul stâng și pasul drept,

         atingerea femeii mele pe piept

         și cam tot ce-i în mine,

         tot ce poate exista de mine departe.

         Din disperare,

         de singurătate.

ÎNTÂMPLARE DE TOAMNĂ

         Mă întâmplam deunăzi prin grădinile tale,

          îmbătrâniseră, doamnă.

         Luminile pale

         se aplecau cărămiziu în pământuri,

         târziu cu târziu,

         se rupea frunza plecând spre-nceputuri.

         Iar mie îmi venea să mor tiptil,

         undeva,

         unde sunt îngrămădiți cei ca mine,

         cărora bătrânețea ni se întâmplă,

         cărora ne-a mucegăit,

         albă,

         singurătatea la tâmplă.

 O ÎNTÂMPLARE

         Pe mulți dintre noi ne-au născut pe pământ,

         în genunchi,

         căutând viața printre pietre cu mâinile umede.

         Mamele noastre puteau să moară din acea clipă

         când totul se rescria pe țărână.

         Un cerc,

         purtat pe palme de trecătorul care sângerează din dragoste,

         se împlinea și se rostogolea-rostogolea

         izbindu-se de pereții lumii acesteia strâmte,

         scâncind,

         plin de lapte și sânge.

  SUB TALPA TA SE PRĂBUȘEȘTE FĂRĂ MINTE

         Mirată,

         îți ștergi de pe umbră o pată,

         o prezență neștiută,

         simțită undeva, înăuntrul căutărilor tale,

         și umbra ta se face în spate mai mare,

         se încruntă a neașteptare.

         Deschide aripi în spatele tău,

         se apleacă spre tine,

         vine tot mai aproape,

         vine

         și-ți tremură la ureche susurând… nimic.

         Sub talpa ta se prăbușește fără minte.

         Eu nu prea știu cum să te iubesc în cuvinte.

  SEMNE

         Mă atinge cu șoldurile, ca din greșeală,

         marcându-mi corpul.

         Din semnele lăsate aș putea citi despre ea

         ca dintr-o carte în care cândva am scris despre toate,

         fiecare cu timpul ei, fiecare cu trupul ei,

         hieroglife rotunjite, de sus, de sub curbura sânilor,

         până acolo unde ar trebui să fie mereu cineva, altcineva.

         Femeia aceasta te pătrunde cu ușurință,

         îmi spune trecătorul ce sângerează din dragoste,

         despicându-și pieptul,

         închizându-mă în carnea lui moale ca într-o carte,

         în care fiecare dintre femei este scrisă după numele ei,

         umbre, în ale căror suflete se găsește cineva,

         mereu altcineva.

 CÂND CRESC

         Femeile, când cresc,

         ca niște bucăți de îngeri,

         se rătăcesc.

         Bâjbâie prin lumina zilei

         ca într-o pâine caldă gustul.

         Aleargă prin noapte,

         prin dorință,

         prin bărbat,

         prin rețeta de bezele a bunicii,

         prin toate cu atâta eleganță și inconștiență,

         încât ni se pare că lumea

         a fost creată pentru ele în formă de șotron,

         acel omuleț ca un pom

         cu unu la picioare și nouă în frizură,

         răstignit între pieptul nostru

         și asfaltul de pe o alee oarecare,

         care n-are gură să spună

         cât sunt de frumoase.

 IATĂ

         Trec prin lume ca printr-o lumină grea de secunde.

         Mi se scurge umbra prin pietre-n țărână,

         mi se ascunde,

         tulburată de atâta singurătate,

         de atâta veșnicie.

         Stă ghemuită pe un pumn de pământ

         de parcă-i moartă,

         de pare că-i vie,

         udând clipa luminii