OCTAVIAN MIHALCEA – Poezii

MORGANATICĂ

Aduc aici forța unei enigme

care induce seara.

Medium pierdut după fascinație.

Descopăr ochi excentrici,

sentimente ale hazardului.

Figură artistă împărțind intensitatea.

Versul, deasupra, luminează

fin copiii eliberați în vis.

Subconștientul de metal

propune arheologii rotunde.

Masca lui Marte poate

să apară chiar acum.

Revoltă de sus în jos.

Arborele mare al norocului.

Meditația altui Nerval –

cruce, aventură, fugă profundă.

FRUMUSEȚEA DE APOI

Cavaler dominator prin lumina

translucidă a corpurilor.

Adevărul e o vizită subtilă.

Trebuie să cunoști maladiile,

peste pasiunea realului.

Furia din sânge adoră morți timide.

Abandonat în plutire, ajungi

prea devreme sau prea târziu.

Am cerut ca jocul

să nu fie dintre cele triste!

Verdictele vor alunga inocența.

Un simplu nume ridică sabia …

Ochiul apropie corăbiile.

Apropie eșafodul.

PRINTRE FISURI

Lucruri, amintiri, ai visat

numele soarelui înspăimântător.

Fiziologia dramei întorce fața.

Știi doar … a dispărut barca,

dovada acelei oglinzi.

Alte degete analizează

ce am îmbrățișat.

Admiram și cuceream.

Încet, încet ca laptele cald

parcă descopăr medalii.

E drept drumul, nud,

uneori ascuțit.

Sângele din ochi

mă va privi întotdeauna.

Locul cărții

peste care plouă.

Război. Florile tale umede.

MALADIE ȘI SĂRUT

Privirea ce dispare, suflul

brun al marilor artiști.

Odată îți voi cunoaște trupul,

a spus cel închis

în camera brațelor tăcute.

Doar știi că adevărul întristează.

Lipsește lovitura de șarpe.

Ca o boală a mea, uitarea

mă împarte planetelor subterane.

Pământurile încă dorm sub apă.

Nu se poate săruta,

nu se poate scrie,

nu se poate părăsi.

Nostalgie cu mâini legate.

Bucăți invizibile

sângerează prin vitralii.

Ipoteză largă: strada

distruge acum mările.

Ascundem, reascundem  tot

ceea ce  suferă.

Sufletele: treceri pe sub pământ.

POVESTE CARE SEPARĂ

Atragerea altui exercițiu poetico – dramatic

ignoră imensitatea verticală.

Căi nocturne, aparențe înalte și voiajul

știutelor coroane pline de neliniște.

Acompanieri. Transmigrație în lemnul fluid.

Nevoie care mă cheamă spre încleștări duse,

disperare opusă pașilor înduplecați.

Ochii încă simt dominarea.

Spirite într-o așezare saturniană.

După ele, vocea omului alb.

În carne trăiesc și mor femei.

Magia puțin cunoscută explodează,

pentru că am eliberat unul dintre secrete.

Proporțiile unei lumi,

unei întâlniri enorme – fluvii ambigue.

Nopți de toamnă, nopți de iarnă devorate.

CAMUFLARE

Teatrul dintotdeauna al mâinilor

îndreptate spre săgeți.

Fantezia mângâie focul dulce,

capabil de a muri înălțând

nodurile lui noiembrie.

Poemele regăsesc aurul,

vanitate intimă în exces.

Altădată, poate am suferit

și am iubit la marginea mlaștinii.

Moartea nu se scrie.

Moartea se inspiră.

Printre alți trandafiri, recunoști

incendiile care te-au făcut să vrei.

Vei mișca toate zidurile!

Vei colora violența stilului!

Învăluirea sclipește …

Sunt deschise uși înfierate.

FRAGMENT

Vocile evadează: purtătoarele umbrei

lui Baudelaire tânăr.

Arc revoluționar: forță aruncată

lângă simboluri.

Dimensiuni învingătoare și neprevăzute.

Deasupra se rotesc rame baroce

peste figurile supliciului.

Vertij, apariție embrionară,

descoperirea noului secret crud:

marile rădăcini

prind glas prin biblioteci.