O POVESTE ORTODOXĂ DE CRĂCIUN
Daniel și Daniil. Poveste despre Sfinții Daniil și Misăil de la Mănăstirea Turnu (Ed. Hoffman, Caracal, 2024) se citește pe nerăsuflate datorită intrigii de roman polițist, cu suspansul aferent bine dozat și se recitește încet, pentru că ea cuprinde multe pagini de rugăciune și de reflecții filosofice asupra credinței confruntate cu mentalitățile lumii de astăzi. De altfel, cartea este construită prin punerea în contrast și deci în tensiune a două lumi: cea familiară, a noastră, plină de păcat și de ispite ivite la tot pasul, și lumea aflată sub semnul căutării sfințeniei, în care trăiesc starețul Teofil și călugării de la Mănăstirea Turnu, de pe Valea Oltului. Acțiunea captivantă desfășurată în prima lume are rolul de a-l conduce pe cititor spre cea de-a doua, căreia îi conferă, prin contrapunere, mai multă realitate, procedeu cu atât mai necesar cu cât multe dintre cele ce se petrec în ea țin de domeniul miraculosului.
Nu voi strica cititorului plăcerea lecturii povestind romanul, ci voi lua în discuție două dintre tezele enunțate de stareț, un intelectual foarte cultivat și rafinat, care nu ezită să-și pună întrebările fundamentale pentru a înțelege ceea ce crede. De aici îi vin, probabil, și anumite incertitudini hrănite din confruntările cu teoriile unor atei celebri contemporani: Yuval Noah Harari, Richard Dawkins sau Paul Kurtz, care neagă atât existența lui Dumnezeu, cât și a sufletului uman.
Starețul Teofil, într-un răspuns pe care intenționează să-l dea la întrebările primite din partea fundației „Știință și religie”, ajunge la concluzia, bazată pe teoriile unor mari fizicieni precum Heisenberg, Bohr, Bohm, Ravelli sau Schrodinger, că „lumea ne este inaccesibilă, iar ceea ce observăm este doar ceea ce observăm, nu ceea ce există”. Lucrurile cu proprietățile lor există doar ca interacțiune, în relație cu noi și cu alte obiecte. Autorul extinde ideea la persoana lui Iisus Hristos, susținând că El este Dumnezeul întrupat, răstignit și înviat, pentru că este „persoana cu cele mai multe relaționări și definiri, persoana cea mai întemeiată ca „Fiu al lui Dumnezeu”, așa cum o atestă numeroase date statistice: faptul că anul nașterii sale stabilește calendarul pentru șapte miliarde de oameni, se scriu anual zeci de mii de cărți despre El și este extrem de cunoscut în condițiile în care datele Sale biografice inițiale nu L-ar fi predispus la aceasta. Părerea mea, și cred că și a starețului, care până la urmă arde manuscrisul conținând răspunsurile la anchetă, iar spre finalul vieții renunță să mai cerceteze teoriile din fizica atomică și să răspundă la interviuri (și, evident, și a autorului cărții), este că toate aceste argumente sunt nu doar neconvingătoare, pentru un ateu, de pildă – ele îi pot impresiona eventual pe cei care deja cred – dar și nocive. Reducerea existenței, cel puțin cea accesibilă nouă la relații și interacțiuni, punând între paranteze în manieră fenomenologică suportul lor ontologic, poate avea, în ceea ce privește credința, un efect contrar celui intenționat. Iisus, al cărui grad de existență este dat de numărul mare al celor care se raportează la povestea Sa, devine de fapt o creație a noastră, o proiecție antropologică. Teoria se bazează pe interpretarea unui pasaj din Evanghelie, când Iisus este recunoscut de Petru ca „Fiul lui Dumnezeu celui Viu” și pe distincția Sfântului Grigorie Palamas între esența incognoscibilă a lui Dumnezeu și energiile necreate prin care avem acces la El și putem fi la rândul nostru îndumnezeiți. Doar că inițiativa îi aparține lui Dumnezeu care se oferă El însuși, fiind prezent integral în energii, deci nu-L creăm noi prin interacțiunea cu El. Dar, repet, în final personajul întruchipat de stareț renunță la această teorie idealistă (în sens filosofic), tocmai pentru că îndepărtează de realismul prezenței lui Dumnezeu independent de conștiința noastră. (În alt plan, strict omenesc, cea mai mare realitate conform teoriei ar avea-o astăzi un influencer cu milioane de urmăritori, ceea ce nu cred că autorul dorește să susțină.)
Cealaltă teză, născută și din dezbaterea starețului cu un călugăr mai tânăr, fost asistent universitar la Litere și doctor în semiotică, afirmă următoarele: „credința este un limbaj, dogma reprezentând gramatica, iar scrierile teologice fiind dicționarul”. Dumnezeu, continuă starețul (cu siguranță alter-ego-ul autorului aici), a dat oamenilor prin Fiul Limba Creștină, prin care aceștia pot să cerceteze și să afle adevărul. Așadar, pe lângă limbile diverselor popoare, există și „limbile înalte ale omului, anume Limba Religioasă, Limba Științifică și Limba Filosofică (de ce nu și Limba Artistică, n.m.), Limba Creștin-Ortodoxă este forma cea mai înaltă a limbilor religioase, iar cea Creștin-Catolică este un dialect al ei”. Credința, fiind o limbă, nu poate fi contrazisă de cei care nu o cunosc, de pildă de atei, care vorbesc limbi barbare, astfel încât nici polemicile cu ei nu-și au rostul. Pe de altă parte, îndoiala nu este posibilă decât în legătură cu imperfecțiunile ce privesc expresia, nu conținuturile, precum sunt cele ale unei limbi naționale pe care scriitorii au menirea să o perfecționeze. Aceeași menire o au și rugătorii creștini – în felul acesta ei fiind teologi, cei care știu să se roage, conform lui Evagrie din Pont – și într-adevăr starețul are dosare întregi cu rugăciuni proprii, scrise zilnic și care se abat de la tipicul rugăciunilor bisericești, unele aducând și o notă de umor. Iată un exemplu: „Cu puterea Ta fără de margini, te rog, Doamne, schimbă răul în bine, ia puterea răului și întoarce-o împotriva lui, așa cum fac sportivii judoka”, se roagă starețul, folosind și formule deloc canonice. Și, anticipez, exact așa se va întâmpla în cele din urmă.
Din câte îmi amintesc, n-am mai întâlnit nicăieri o astfel de echivalare, de fapt e vorba de o analogie între limbă și credință, întemeiată, crede starețul, pe creștinism ca religie a Cuvântului atotcreator, cum se spune în Prologul Evangheliei după Ioan. Problema este legată de limitele între care „funcționează” această teologumenă, construită printr-un raționament analogic, deoarece luarea ad literam poate conduce în zone cel puțin neclare.
Mai întâi, nu pot să nu văd unele apropieri între această teorie conform căreia este Limba Creștină și aberațiile traco-daciste despre limba strămoșilor noștri ca limbă primordială. Evident, Gheorghe Smeoreanu este prea inteligent pentru a duce lucrurile pe acest făgaș. În altă ordine de idei, chiar dacă Ortodoxia ar fi Limba Creștină, ea însăși a avut în istorie – iar creștinismul este o religie istorică – două limbi liturgice (sacre): greaca în Bizanț și slavona în perioada postbizantină, până când Bisericile Ortodoxe autocefale au ales să slujească în limbile naționale. Desigur că există o unitate a Ortodoxiei, dar cred că nu se poate spune decât forțând lucrurile că ea constituie o singură limbă. S-ar pierde astfel unitatea în diversitate pe care o reprezintă coexistența Bisericilor Ortodoxe naționale. Unitatea acestora există în principal la nivel dogmatic, echivalat cu gramatica unei limbi, numai că, precum se știe, aceasta din urmă cuprinde regulile formale de utilizare corectă a unei limbi, pe când dogmele, ca jaloane ale credinței, sunt conținuturi fundamentale și obligatorii ale acesteia, nu forme, abstracții. Încălcarea lor conduce la erezii sancționate mult mai drastic decât încălcarea regulilor gramaticale. Cât privește al treilea aspect, scrierile teologice ale Sfinților Părinți și ale altor teologi, ele nu pot fi doar niște dicționare în care este depozitat lexicul credinței, ci încorporează trăiri, neliniști, îndoieli, revelații, contemplații ș.a. Nu mai vorbim de faptul că toate „limbile înalte” sunt utilizate la elaborarea lor. Gheorghe Smeoreanu, absolvent de Teologie, cunoaște cu siguranță aceste lucruri, ca și limitele analogiei, care este un raționament slab, bazat pe extinderea și generalizarea unor asemănări parțiale între fapte, domenii, lucruri etc.
Dar poate că starețul vrea să spună că pentru el cel puțin, deși poate fi valabil pentru creștinii ortodocși în general, credința face corp comun cu ființa sa, precum limba cu vorbitorul nativ, fiind mai aproape de sine decât orice altceva. Când sunt rostite cu întreaga ființă, cuvintele au puterea de a schimba cel puțin percepția realității, dacă nu realitatea însăși, iar în această carte este vorba de chemarea a doi tineri obișnuiți, Daniel și Mihail, nici mai mult, nici mai puțin păcătoși decât alții, totuși însetați de cunoaștere și de cultură, la vocația monahală, survenită ca răspuns la rugăciunile starețului Teofil către Sfinții Daniil și Misăil, ce au pustnicit în peșterile săpate de ei la Turnu. Romanul lui Gheorghe Smeoreanu este o poveste de Crăciun (acțiunea se petrece în viitorul apropiat, de Crăciunul anului 2025), în care, în mod veridic comunicarea dintre lumea de aici și cea de dincolo este încă posibilă în spațiul sacru al mănăstirii și prin puterea rugăciunilor. Calitățile literare ale autorului sunt vizibile și se regăsesc în descrierile peisajelor de iarnă apocaliptică așternută peste Europa sau ale dansului paradisiac al animalelor sălbatice în curtea mănăstirii, în autenticitatea dialogurilor, în conturarea psihologiei personajelor (formația de bază a autorului este de psiholog) și în poezia rugăciunilor cu rezonanțe ce trimit la Cântarea Cântărilor. (Acestea ocupă, ce-i drept, un spațiu cam mare pentru un roman, dar am înțeles că va fi disponibil la pangarul Mănăstirii Turnu, astfel încât cititorii vor avea un dublu folos: estetic și duhovnicesc.) Surprinde cunoașterea profundă a limbajului bisericesc și a vieții din mănăstire, descrisă cu multă dragoste și înțelegere. Din conlucrarea talentului cu harul a rezultat această „icoană a unei povești”, pe care autorul ne invită să o încarnăm, adică să-i conferim realitate intrând în atmosfera ei. În ciuda obiecțiilor făcute anterior, referitoare la dezbaterile teoretice, cu un rol totuși secundar în economia cărții, pariul său de a transmite un mesaj duhovnicesc printr – o poveste parțial laică este, consider, unul câștigat.
LEONID DRAGOMIR
