O MĂRTURISIRE DE NECREDINȚĂ
Scrisă, după cum mărturisește Gabriel Liiceanu, în cele două luni de izolare, cauzate de pandemia de coronavirus, deși începută mai demult, Isus al meu (Ed. Humanitas, București, 2020) este o carte de meditații, aș fi vrut să spun pe teme de credință creștină, dar nu, autorul, așa cum reiese și din titlu, are o altă raportare la Isus Hristos decât cea avută în general de credincioși, ba chiar, zice el, și de atei. Isus al său nu este Dumnezeul – om al Bisericii, ci un personaj de o moralitate desăvârșită, neegalată de nimeni altul, imposibil de inclus în tipare, un atopópatos (fără de loc, inclasabil). Tema cărții ar fi chiar aceasta: ce anume îl face pe Isus atât de diferit de noi ceilalți, încât să fi fost desemnat Fiu al lui Dumnezeu? Căci, în opinia lui Gabriel Liiceanu, Isus nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, ci doar un om special, atât de plin de iubire pentru toți oamenii, încât a fost în stare să moară răstignit în numele acestei iubiri.
Isus al meu se deschide cu un motto care conține in nuce cam toată cartea: “Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”. Pare o blasfemie, dar – trebuie să recunosc – una provocatoare. Căci dacă majoritatea dintre noi acceptăm fără probleme dumnezeirea lui Isus, fiindcă așa am fost învățați, dar acceptarea aceasta nu are prea multe consecințe în viața noastră, iar alții nu o acceptă, dar nici n-au curajul să o mărturisească, Gabriel Liiceanu nu evită să-și pună întrebarea: Ce înseamnă pentru el Isus? Isus al meu este răspunsul la această întrebare, obținut prin explicitarea acelui motto-aforism citat.
Întrebarea i s-a impus cu atât mai necesar cu cât mulți credincioși nu sunt în stare să îi dea un răspuns mulțumitor, dar nici ateii nu sunt într-o postură mai bună. Urmând tradiția veche, începută chiar înainte de iluminism, a liber-cugetătorilor, Gabriel Liiceanu își propune să nu se îndepărteze de raportarea strict personală la Isus, sinceritatea fiind, se înțelege, condiția necesară, deși poate că nu și suficientă, pentru obținerea unui răspuns adevărat.
Demersul său se întemeiază pe o distincție într-adevăr personală, ceea ce însă nu o scutește de arbitrarietate, între învelișul mitologic al religiei și miezul ei moral. Primul, nedovedit rațional și neverificat empiric, are rolul de a-l vehicula pe cel de-al doilea, care la un moment dat se poate desprinde de el, funcționând ca un cod moral, independent de religie. Aportul cel mai important al creștinismului la istoria civilizației ar fi fost acela de a fi creat matricea în care s-a născut etica seamănului, de importanță similară, crede autorul teoriei contractului social. Problema este că oamenii au neglijat mai întotdeauna, de-a lungul istoriei bimilenare a creștinătății, mesajul etic, luptându-se și omorându-se între ei pentru fel și fel de detalii mitologice, neesențiale. Disputele dogmatice soldate cu condamnări, excomunicări, arderi pe rug, Inchiziția și războaiele religioase sunt dovezi ale incapacității omenirii de a stabili un raport just între mitologie, incluzând nașterea lui Isus din Fecioara Maria, minunile, învierea, dogma Trinității și celelalte dogme, care trebuie să rămână doar un mijloc de comunicare, și conținutul etic, mesajul iubirii universale, singurul important cu adevărat. În linii mari, cam aceasta ar fi toată cartea, restul sunt detalii de ordin filosofic, etic, estetic. Pe urmele unor gânditori precum Kant, Schopenhauer, Nietzsche sau Heidegger, Gabriel Liiceanu mai demonstrează încă o dată că aspectele numite de el mitologice ale religiei creștine – o religie totuși istorică și nu mitologică – nu pot fi adevărate în sens științific, ci doar crezute. Astfel apar cu atât mai absurde crimele comise în numele unor neadevăruri flagrante. Pe urmă sunt judecați preoții, care în marea lor majoritate sunt declarați nedemni de a sluji și transmite mesajul iubirii propăvăduit de Isus Hristos. Acesta, de altfel, nici nu poate fi pus în practică de omenirea actuală, ci poate de una viitoare, pe care autorul, ajuns la venerabila vârstă de 78 de ani, încă o așteaptă, deși nici el nu crede că s-ar putea realiza atât timp cât trăim în trup. Nici măcar în cazul lui Isus, întruparea, crede el, nu a fost deplină, întrucât “carnea la el nu este decât loc al suferinței finale (s.a), nu al plăcerii, nu al poftei, nu al înfrânării, nu al dorului, nu al invidiei, nu al luptei cu păcatele, căci el nu are păcate”. Și adaugă: “e «omul perfect» care, perfect fiind, nu e om”. Aici trebuie remarcat un paradox: teologii, în special Părinții Bisericii, pe care autorul dă impresia că îi disprețuiește, gândind laolaltă dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, “nedespărțite și neamestecate”, au reușit să “prindă” în conceptele lor forjate în Răsărit, prin asimilarea filosofiei grecești, concretețea personajului istoric, răstignit în vremea lui Pilat din Pont. Pe când liber-cugetătorul nostru, făcând din Isus purtătorul unei ordini morale inaccesibile, îl transformă într-o abstracție, îl mitologizează, scoțându-l din istorie. Văzând în Evanghelie o operă de artă, nesusceptibilă de adevăr în înțeles rațional-științific, singurul admis, ci doar pretabilă la o multitudine de interpretări, fostul discipol al lui Noica ne construiește imaginea unui Isus – reper moral, adică o Idee sau o utopie, oricum ceva impersonal. Depersonalizându-l, el crede că l-a salvat, ce-i drept, cu prețul sacrificării Tatălui ceresc, deci a celui care-I conferă dumnezeirea, conform dogmei, născându-L și, conform Evangheliei, recunoscându-L ca Fiu. Aici iarăși nu prea văd în ce constă salvarea. Bineînțeles că se poate extrage din povestea lui Isus un mesaj etic, dar plinătatea de viață degajată de textele evangheliștilor este dincolo de morală. Or tocmai viața a ucis-o interpretul, exilându-L pe Dumnezeul devenit om undeva, în cerul Ideilor.
Îl caută cu adevărat Gabriel Liiceanu pe Dumnezeu? – m-am întrebat în timpul lecturii și după sfârșitul cărții. N-aș putea răspunde afirmativ, dar nici în totalitate negativ. Autorul admiră la Isus forța morală și mai ales faptul de a-și fi trăit învățătura (ceea ce filosoful creștin danez Sören Kierkegaard numește repetarea), murind pentru ea prin cumplita răstignire, care de fapt conferă mesajului cristic întreaga valoare. Isus a dat omenirii o învățătură a seamănului, a iubirii aproapelui prin identificarea cu el, adică recunoașterea în celălalt, ce sfârșește în a-l iubi pe altul “ca pe tine însuți”, recunoscând: “celălalt sunt eu”. O asemenea empatie este, se știe, o trăsătură umană posibilă în mod natural, însă realizabilă în cazul a puțini dintre semeni. Dar iubirea universală, în care oricine poate să-ți fie aproapele, cum rezultă din parabola bunului samaritean, nu poate fi realizată, și nu doar postulată ca un ideal, decât în Dumnezeu și pentru Dumnezeu, adică văzând în el chipul lui Dumnezeu, nu pe al meu. Sigur, “celălalt sunt eu”, dar totodată el nu este eu, ci diferit de mine, un altul, așa cum Dumnezeu, cum spun marii teologi, este Cel cu totul Altul. Pe când imaginea lui Isus doar ca întrupare a moralității desăvârșite indică o diferență numai de grad între noi și El (chiar și scrierea pronumelui cu majusculă i se pare autorului “de un prost gust desăvârșit”). În Epilogul cărții, intitulat Elogiu îngerului meu păzitor, după ce își mai declară a nu știu câta oară – sunt foarte multe repetiții în această carte, scrisă, se vede, în grabă – neputința de a crede în Isus Hristos, cel înviat din morți, afirmă totuși că singurul său mod de a crede este legat de sentimentul de ocrotire, că nu-și poate explica ordonarea evenimentelor vieții sale într-un destin “fără credința Cuiva în mine”. Admite chiar, urmând o sugestie a lui Steinhardt, că s-ar putea să aparțină categoriei credincioșilor care nu știu că sunt astfel. Ba mai mult, pornind de la ideea lui Andrei Pleșu, că îngerul păzitor transmite omului vocația protectoare, revelându-i astfel latura angelică, Liiceanu are revelația propriului angelism, recunscând că-i place să ocrotească, să îngrijească, să îndrume. “Așadar, încheie el Isus al meu, poate sunt și eu un pic înger”. Așa o fi, deși a face o asemenea afirmație despre sine nu mi se pare de mare bun gust, nemaivorbind că-i poate da o idee vreunui caricaturist. Ea trimite și spre incapacitatea de descentrare, adică de depășire a ego-ului, care nu știu dacă e un mare păcat, dar nici o mare virtute nu e. Mai ales când se manifestă printr-o neînțelegere deplină față de cei care o realizează cu adevărat: teologi, monahi, preoți, duhovnici sau simpli credincioși, ce-și pun viața în mâinile lui Isus Hristos, Dumnezeul întrupat pentru mântuirea noastră.
“Dacă aș fi fost din vremea lui Isus, m-aș fi dus după el. Dar nu pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, ci omenia (s.a) către care Isus făcea semn, aceea pe care el o îndumnezeise propunându-se ca model”. Dar creștinismul înseamnă a-L urma pe Hristos în orice vreme, deci și astăzi, ceea ce nu-i posibil decât fiind atent la semnele pe care le face către dumnezeirea Sa. Ca mai toți liber-cugetătorii, și Gabriel Liiceanu lucrează cu un concept îngust de rațiune, corespunzătoare, din câte îmi dau seama, intelectului kantian, facultate ce nu poate decide, considera marele filosof, în chestiunile ce țin de credință, ceea ce-l conduce la o viziune de simț comun asupra credinței, fără tensiunea religioasă a unui “creștin refulat”, cum l-a numit un comentator pe Nietzsche, sau fără furia negatoare, din care răzbate însă forța credinței refulate a lui Cioran, fiul preotului din Rășinari. Pe alocuri, cartea lasă adesea impresia unei prezentări de seminar de dinainte de 1989.
Preferința declarată pentru doctrina unui eretic, Marcion, după care Dumnezeul din Vechiul Testament nu este același cu cel din Noul Testament, Isus venind să repare creația greșită a celui dintâi, ține de același raționalism iluminist îngust, în sensul că reduce sau elimină tot ce nu poate explica. Se poate vorbi chiar de o apetență pentru gnosticism, manifestată, de pildă, în așteptarea unei omeniri viitoare, superioare moral celei de astăzi, și într-un soi de maniheism elitist precum cel ce se întrevede dintr-o scrisoare adresată lui Patapievici: “Există, scrie Liiceanu, în formula de azi a omenirii o gravă fractură. Există o parte a ei care o reprezintă pe cea viitoare (de-o pildă tu, eu, noi și ai noștri!) și alta, care reprezintă șobolănimea tribală și incapabilă de reorientarea nepricinuitoare de rău a agresivității”. Nu văd de loc legătura dintre ceea ce tocmai am citat și ideea cristică a iubirii universale!
O problemă mult dezbătută, în special de atei, este cum de – în numele iubirii creștine – s-a putut acumula atâta ură, ce a generat atâtea războaie și crime? Gabriel Liiceanu crede că-i poate da un răspuns satisfăcător, prin distincția dintre coaja mitologică a creștinismului și mesajul său etic. Oamenii s-au omorât în mod absurd pentru chestiuni neesențiale, precum cele dogmatice, ce țin de înveliș, uitând de iubirea pentru toți pe care ne-o cere Hristos. O dovadă că și problema, și răspunsul sunt simpliste – nu s-au omorât oamenii mai abitir și fără motive religioase, în special în secolul XX? – i-o poate oferi tot prietenul său, Andrei Pleșu, într-o scrisoare, publicată împreună cu aceea către Patapievici și altele, într-o Anexă Epistolară: “Pentru mine, problema este de ce răul a ajuns, în asemenea măsură, consubstanțial lumii create, încât a fost nevoie de supliciul Fiului Celui care a creat lumea, pentru ca în chimia ei să-și facă loc speranța de salvare”. Aici credința este afirmată aproape explicit, iar anvergura metafizică a problemei indică faptul că, în afara credinței, discuția despre Isus Hristos are toate șansele să cadă în banalitate. Ceea ce, din păcate, se întâmplă, în ciuda faptului că e relativ bine scrisă, cu Isus al meu.
LEONID DRAGOMIR
