O INTRODUCERE DIALOGALĂ ÎN FILOSOFIE

Radu și Tudor, personajele cărții lui Laurențiu Staicu, Socrate în blugi. Sau filosofia pentru adolescenți (Ed. Trei, București, 2020), sunt colegi de liceu și prieteni, aflați în vacanță, la casa de la munte a bunicului lui Radu, Toma, profesor universitar de filosofie, acum pensionar. Acesta, cu mult tact, reușește să-i scoată dintr-ale lor (smartphone-uri, laptop-uri, căști în urechi), trezindu-le interesul pentru marile întrebări filosofice, care adesea coincid cu acelea care îi frământă în mod obscur și pe ei. Ruptura de obișnuințele vârstei capătă chiar și o dimensiune simbolică, prin aceea că discuțiile între cei trei se desfășoară la înălțime, pe vârful unui deal, unde merg însoțiți de câinele Hector. Astfel, băieții se desprind și de mediul familial al părinților lui Radu și al prietenilor acestora. Mai mult, familiarizarea cu jargonul filosofic, fără exagerări, conferă chiar și termenilor argotici utilizați de tineri valențe de  înțelegere a problemelor filosofice.

După o inițiere în originile grecești ale filosofiei, dezbaterea se orientează în jurul a câtorva mari teme: Realitatea, Adevărul, Libertatea, Binele, Iubirea. De obicei, Toma deschide discuția prin întrebări de tipul: ce este? (Realitatea, Adevărul ș.c.m.d.). Provocați, adolescenții încearcă să răspundă, la început prin “ideile primite de-a gata”, apoi, după ce acestea se dovedesc inadecvate, propunând ei însiși sau profesorul altele mai subtile, care sunt la rândul lor testate în privința coerenței logice sau prin experimente imaginare. Precum în dialogurile platoniciene, nu se ajunge la un rezultat cert, dar pe drumul spre răspunsul final, adolescenții sunt confruntați cu soluțiile date de unii dintre marii filosofi la problema care a devenit și a lor, fiind astfel, ca într-o inițiere, situați deja în interiorul domeniului filosofic. Aici, înțeleg ei în cele din urmă, căutarea este mai importantă decât aflarea, adâncirea unei probleme filosofice oferind o mai mare înțelegere a lumii. Cu vorbele lui Constantin Noica, neinvocat în dezbateri, “când dai un răspuns, te luminezi; când pui o întrebare, luminezi lucrurile” (am citat din memorie).

Discuțiile dintre cei trei, asistați mereu de câinele Hector, nu pot fi și nici nu trebuie rezumate, dar merită spus că autorul – la aceasta contribuind pe lângă talentul literar și experiența didactică (este conferențiar la Facultatea de Filosofie din București) – reușește să ne facă părtași la tensiunea pe alocuri aprinsă a dezbaterilor. Rolul lui Toma nu este acela de a turna în capul celor doi învățăcei diverse cunoștințe, ci de a-i învăța să vadă problema acolo unde ei cred că au răspunsul și să aducă argumente pentru soluțiile la care cred că au ajuns. Ei caută – incitați prin întrebări de tipul de ce? sau de unde știm? – temeiuri pentru opiniile lor sau ale unor filosofi mai vechi sau mai noi, într-un periplu ce pare a avea, din afară, gratuitatea jocului. De altfel, dezinteresarea gândirii iscoditoare care nu face compromisuri de dragul comodității, plăcerii sau liniștii sufletești, ci vrea să ajungă la adevăr cu orice preț, ține chiar de esența filosofiei. Doar că, pentru simțul comun, filosofia, neproducând rezultate teoretice certe și realizări practice, este un demers inutil, o despicare a firului în patru. Socrate în blugi debutează cu un Prolog sub forma unei scrisori către un adolescent imaginar, în care, după ce-i conturează portretul (probabil și un autoportret), îi vorbește despre rolul, ba chiar despre necesitatea filosofiei în procesul de maturizare.

Adolescentul imaginat de autor este întâi de toate un visător, mereu gândindu-se la cum ar vrea să fie el însuși și lumea în care urmează să trăiască. Este o ființă de tranzit, nefixată încă definitiv într-o etapă a vieții, deși își dorește cu nerăbdare să devină adult. Deocamdată, în această fază, el se revoltă împotriva ipocriziei adulților care, părând că le știu pe toate, nu-i oferă decât răspunsuri convenționale și porunci lipsite de temeiuri adevărate. Firea sa rebelă se manifestă și în dorința de a schimba lumea, de a o face mai bună, căutând să lase și el ceva în urma sa. Într-o lume guvernată de tehnică, distracții, bani, sete de putere, autorul crede că un asemenea tânăr, visător, rebel și dornic să schimbe lumea are nevoie tocmai de filosofie. Filosofia, susține el, trebuie privită “ca o adevărată propedeutică pentru viața de adult”. Afirmație “tare”, care iarăși vine în răspăr cu mentalitatea curentă, potrivit căreia tinerii trebuie să învețe ceva practic, cu care să se descurce în viață. Or, filosofia, o spune chiar autorul, este o modalitate de a întârzia în adolescență, de a mai rămâne un visător (unii, precum Toma, rămân în adâncul lor toată viața visători, adică niște adolescenți întârziați).

De ce ar fi benefică întârzierea în adolescență, prin îndeletnicirea cu filosofia? Într-un sens maximal, la un nivel foarte înalt, se poate constata că ideile care au produs schimbări în lume au încolțit în mintea unui adolescent, fiind apoi urmărite toată viața de adult. Dar chiar rămânând la nivelul mediu, filosofia aduce anumite beneficii secundare, dar nu mai puțin importante. De pildă, ea îi poate dezvolta tânărului capacitatea de a analiza rațional lumea, ceea ce îi facilitează diverse conexiuni între lucruri aparent fără legătură între ele. Or, într-o lume din ce în ce mai complexă, în sensul că mult mai abstractă decât acum 30-40 de ani, astfel de abilități, precum și  deprinderea însăși de a lucra cu abstracții, specifică filosofiei, se pot dovedi indispensabile. De aceea, autorul merge până acolo încât pledează pentru predarea filosofiei încă din clasele mici, chiar imediat după dobândirea abilităților lingvistice și de comunicare. Acestea, dar și altele, ar fi foloasele practice aduse de filosofie direct sau indirect. Nu mai puțin importante sunt și câștigurile teoretice. Pentru mulți adolescenți este un șoc să vadă că adulții se poartă ca și cum ar avea răspunsul la toate marile întrebări existențiale – acelea abordate de ei în discuțiile cu Toma – dar, de fapt, nu le au decât pe cele oferite de societate și că, de altfel, mulți dintre ei nici nu și-au pus vreodată asemenea întrebări. Însă orice om autentic și întreg, care nu este doar o victimă a iluziilor despre sine propagate de societate, nu poate ocoli probleme precum: ce este cu adevărat real?, suntem sau nu liberi?, ce este binele?, ce este iubirea? ș.a. Toate aceasta implifică valori indispensabile pentru a ne orienta în viaţă, iar singura disciplină care se ocupă direct şi nemijlocit de valori este filosofia, adică aptitudinea “de a gândi critic, sistematic şi profund” asupra lumii, prin punerea marilor întrebări ce implică o raportare la valori. În felul acesta, depășind aparențele, poate fi (re)găsită adevărata strălucire a lucrurilor, care face ca viața să merite a fi trăită. „Lucrurile, spune spre final Toma, nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Trebuie să stărui cu privirea asupra lor uneori, pentru a le vedea mai bine, mai limpede sau mai aproape de ceea ce sunt ele cu adevărat. Iubirea, libertatea, dreptatea, toate vorbele astea mari par că se referă la lucruri banale, de găsit pe toate drumurile, când le rostești… Dar fiecare dintre ele ascunde ceva extrem de prețios și rar, dacă te gândești ceva mai mult”. Citatul acesta, foarte frumos scris, trimite spre o altă dimensiune a filosofiei, cea formatoare, adică în direcția înțelepciunii (inclusă de altfel în etimologia cuvântului). Filosofia are, așadar, o dimensiune teoretico-științifică (Wissenschaft, în germană), de critică argumentativă, dar și una practică, în sensul germanului Bildung, de orientare în existență, în conformitate cu anumite valori, și de întemeiere a personalității proprii pe aspirația spre aceste valori. Cu alte cuvinte, de unificare a gândirii cu trăirea. O idee despre ce ar putea însemna acesta ne-o oferă ultima discuție, mult mai personală decât celelalte, cum era firesc, despre iubire. Cartea are și un Epilog, din care aflăm că Radu, nepotul lui Toma, urmează Facultatea de Filosofie. Trebuie să recunosc că, într-adevăr, Socrate în blugi. Sau filosofia pentru adolescenți poate reuși să trezească într-un tânăr chemarea de a studia filosofia.

Laurențiu Staicu este un gânditor format în spiritul filosofiei analitice anglo-saxone, ceea ce se observă și aici, în accentul pus pe analiza critică a opinilor și teoriilor. Deși există, bineînțeles, și alte căi spre filosofie și deci alte motive de interes cu mize existențiale mai puternice, principalul merit al acestei cărți este că se adresează cu adevărat unor adolescenți și nu unor adulți preocupați de filosofie, cum remarcă și autorul că e cazul cu majoritatea introducerilor în filosofie. Autorul reușește să se transpună, cum a demonstrat-o și portretul imaginar din Prolog, în mentalitatea unui adolescent. Un alt merit este cvasiabsența bibliografiei obligatorii. Conversațiile de pe culmea dealului se desfășoară fără cărți și abia dacă se menționează câteva din biblioteca lui Toma. Cine este cu adevărat preocupat de filosofie (în carte, Radu) va deveni cu siguranță și un cititor de cărți filosofice; însă faptul de a nu recurge aproape deloc la trimiteri bibliografice stufoase, ci apelând exclusiv la capacitatea naturală, netransformată de livresc, de a raționa, pusă în mișcare de dialogul viu, față către față, se poate dovedi, nu numai în această carte, o bună cale de a-i apropia pe adolescenți de filozofie.

LEONID DRAGOMIR