O FORMULĂ SUFLETEASCĂ A EXILULUI
Poezia ALEXANDREI NICULAE este o conversație delicată și directă, deopotrivă, cu esențele, cu nevăzutul, cu lumea mistică din substanța căreia ne hrănim toți. O adolescentă stă de vorbă cu Transcendența, oferindu-i propriul chip și propria umbră pentru a se întrupa, astfel încât să poată desluși, în timpul scurt pe care întruparea i-l îngăduie, sensul existenței.
Aparent, avem dinainte versuri de dragoste. Este firesc, poeta face acum cunoștință cu femeia care se tulbură în ea, înainte de a se limpezi. Corpul ei este în întregime emoție, o emoție plină, pregătită să lumineze întunericul, să cadă peste el, să-l ia cu asalt, dacă e nevoie. Doar că emoția aceasta, poate pentru că Alexandra și-a cultivat intuiția ca pe o grădină cu flori, arde toate etapele pământești ale iubirii, pentru a rămâne, în final, pură, serafică precum florile din grădina intuiției. Altfel spus, adolescenta devine, peste noapte, femeie în puterea cuvântului și, mai departe, duh de femeie, stăpână peste înțelesurile iubirii, oricât de subtile ar fi ele: Încerci să mă aprinzi,/ Dar să știi că în mine/ Nu mai bate de mult/ Pasărea focului./ În mine e gol/ De eres/ Și nu mai arde/ Niciun dor/ De lume./ Nădejdea mea/ Se spulberă-n/ Fum,/ Iar de ceața mea/ Mă înnegur…(Mistică)
Versurile atrag atenția prin reflectările senzoriale șlefuite de vecinătatea conceptului. Nu sunt, așadar, simple senzații, percepții ori reprezentări. Nu sunt descrieri de forme și sentimente, nu reproduc atmosfera, nici locurile comune ale poeziei de dragoste, ale poeziei adolescentine în special. Așa cum o și declară, de altfel, sunt căutări personale, smulse din lumea impersonală, încercări, bruioane de viață cu sens, după chipul și asemănarea ei: Scriu pentru tine,/ Eu te construiesc,/ Te caut, te urmăresc,/ Te rog și te îngân./ Ca o punte/ Între două clipe/ Și ca o melodie/ Din care te smulgi,/ Un eretic sunet,/ Stins și slab./ Pe care îl seci/ De emoții./ Fugi și fugi,/ Iar întâlnirea/ E un supliciu/ Pe care ți-l promit. (Promisiuni)
Într-atât de mare este voința de uitare de sine în această poezie, încât cititorul ajunge să trăiască, aproape instantaneu, o mutație similară. Experiențele, suferința, tiparele de credință, de comportament, de acțiune se lipesc strâns de sugestia lirică și devin conținut de sine stătător, apt să facă saltul în necunoscut și să-și continue existența pe o altă linie temporală: Mă ascund sub/ Vălul unei/ Nepăsări./ Penumbră/ A amintirilor/ Cu tine,/ Mă sprijin/ De sufletul/ Meu/ Ca de o ancoră./ Deschid/ Doar ochii/ vremurilor trecute/ Și simt/ Timpul/ Închizându-mi/ Abrupt pleoapa,/ Iar eu alunec/ Spre instincul/ Uitării./ Îmi cer/ Ancora/ Înapoi/ Ca remediu. (Remediu la uitare)
DENISA POPESCU
