O FILOSOFIE A ÎNTÂLNIRII

„Adevărata viață este întâlnire”. Afirmația îi aparține lui Martin Buber, autorul genialei Eu și Tu, și dă titlul celei de-a treia părți a cărții lui Charles Pépin, Întâlnirea. O filosofie (trad. de Valentin Protopopescu, Ed. Trei, București, 2022). De altfel, aceasta este ideea care structurează și celelalte două părți: Semnele întâlnirii și Condițiile întâlnirii. Numeroase date din antropologie, psihanaliză, psihologie, filosofie sau teologie concordă în susținerea postulatului fundamental că noi, oamenii, suntem ființe relaționale. Chiar dacă, începând de la naștere, avem continuu nevoie de ceilalți pentru a supraviețui, pentru a crește și a ne împlini, pe parcursul vieții pot surveni diverse blocaje de ordin mental, afectiv, cultural, social, care ne închid în noi înșine, înstrăinându-ne de ceilalți. O meditație asupra rolului întâlnirii cu celălalt este de aceea cât se poate de necesară, mai ales într-o lume lărgită cât tot globul, dar în care nesiguranța și neîncrederea provoacă mai degrabă retragerea în sine a indivizilor atomizați. Cu toate că putem, teoretic, comunica nelimitat și aproape instantaneu, fiind conectați la evenimentele de pretutindeni, riscăm să nu întâlnim cu adevărat pe nimeni.

Ce înseamnă întâlnirea cu celălalt? Care-i sunt semnele, condițiile, temeiurile? De fiecare dată când întâlnim pe cineva, susține Charles Pépin, se produce o fisurare a carapacei eului social, unul simplu și rigid, ce ascunde eul nostru profund, infinit mai complex, mai enigmatic. Întâlnirea cu alteritatea celuilalt este și o întâlnire cu alteritatea din noi înșine, cu aspirațiile și dorințele noastre adevărate. De aici șocul oricărei întâlniri, manifestat într-un sentiment de recunoaștere, ca și cum cel întâlnit era așteptat demult, dintotdeauna. Acesta este primul semn al unei întâlniri pe cale de a se produce și care se manifestă ulterior prin curiozitate față de lumea celuilalt, mergând până la a vedea lumea prin ochii săi. Descoperind “că și el este un centru, un subiect, un punct de observație asupra bogăției vieții”, asistăm, de fapt, la nașterea lumii. Întâlnirea adevărată este iubire, “a construi o lume dintr-un punct de vedere descentrat” (Alain Badiou).  Un alt semn al întâlnirii, pe lângă recunoașterea aproape sinonimă îndrăgostirii, este faptul că dă naștere unui proiect comun. Din exemplele lui Charles Pépin rezultă că întâlnirea aduce întotdeauna un plus celor ce participă la ea, unu plus unu nemaifăcând doi, ci trei. Simpla aritmetică e depășită în mistică, la fel orice calcul teoretic, conform căruia nu putem fi niciodată în locul celuilalt și de aici o  mare senzație de libertate, însoțită și de responsabilitate reală față de fragilitatea chipului celuilalt, teoretizat de filosoful Emanuel Lévinas. Descoperirea celuilalt n-ar putea produce toate aceste transformări  și nici mobiliza resursele noastre cele mai intime dacă nu ar fi totodată și o descoperire de sine. Am nevoie de celălalt ca să mă descopăr, numai întâlnind contrariul meu mă simt împlinit, cum reiese din dialectica hegeliană, de aceea trebuie să ies din mine însumi pentru a-l întâlni.

Ieșirea din sine este prima condiție a întâlnirii, ceea ce nu înseamnă renunțarea la propria interioritate, dimpotrivă, suntem cu atât mai capabili să receptăm bogăția lumii celuilalt, cu cât avem o viață interioară mai bogată. Se întâmplă așa, pentru că în contactul cu noi înșine, în singurătatea asumată, pregătim cea de-a doua condiție a întâlnirii: disponibilitatea. Devenind disponibili pentru întâlnire nu cu cineva anume, ceea ce ar înseamna cu o reprezentare a noastră despre celălalt, îi acordăm celuilalt, cel real, spațiu și timp, adică exact ceea ce nu facem în forfota grijilor de zi cu zi. Abia devenind disponibili, ne punem în condiția de a acționa, adică de a înfrunta neprevăzutul, luând hazardul ca aliat și nu doar de a făptui previzibilul, urmând rutina sau diverse proceduri. A acționa cu adevărat înseamnă a admite că nu putem controla totul, că trebuie să avem încredere în ceea ce  este nesigur, renunțând la unele dintre certitudinile noastre și mai ales dându-ne jos măștile pe care ni le-am pus cu ocazia diferitelor roluri sociale pe care le jucăm. Realizăm astfel cea de-a treia condiție a întâlnirii, care  – ca și celelate două –  presupune nu o știință, ci o artă, căci este important cum, când și față de cine să fii capabil să ieși din tine, să fie disponibil și să îți arăți adevăratul chip. Întâlnirea, atât cu o persoană, cât și cu o operă de artă ne depășește mereu așteptările, ea este, cum definește frumos autorul, “realitatea care ne mătură reprezentările, ideile preconcepute despre lume și oameni”. Bucuria pe care ne-o provoacă, ireductibilă la plăcere, constă în senzația de preaplin ce se naște din umplerea unui gol. Suntem, consideră filosoful, constituiți din absențe și de aici nevoia de prietenie, de iubire, de Dumnezeu, de recunoaștere. Putem considera o șansă faptul că nicio întâlnire nu poate rezolva complet nedesăvârșirea noastră, căci tocmai de aceea vom continua să dorim, să iubim, să trăim “adevărata viață”. Pulsul vieții cu toate ale sale nu-l simțim decât atunci când, depășindu-ne fricile, îi întâlnim pe ceilalți și, împreună cu ei, lumea. De fapt, depășim angoasa tocmai prin întâlnire. O viață plină, al cărei sens este, conform devizei ce vine din Antichitate, să devenim ceea ce suntem, nu poate fi trăită decât la tensiunea întâlnirii cu ceilalți, fără de care nu putem fi noi înșine, fie și numai pentru că ne-ar lipsi recunoașterea, precum stăpânului din celebra dialectică stăpân – sclav din Fenomenlogia spiritului a lui Hegel.

“Adevărul nostru nu se află înlăuntrul nostru, ci între noi, în relație”, afirmă Charles Pépin, în spiritul lui Martin Buber. Cred că aici se găsește, în formă concentrată, răspunsul la multe dintre neliniștile și depresiile omului contemporan. Meditația asupra întâlnirii din acest eseu, remarcabil prin felul cum a reușit să decanteze problema, trecând-o prin mai multe filtre culturale, fără să-i atenueze miza existențială majoră, poate avea asupra unui cititor atent un efect cathartic: ne simțim eliberați de nevrozele, complexele, vinovățiile, sentimentul zădărniciei sau al lipsei de  valoare, devenind disponibili pentru primirea unei soluții (a primi și a dărui nu sunt deloc atât de contrare pe cât par din punct de vedere formal). Cred că acesta este și sensul, unul optimist, al fragmentului final: “Singuri nu suntem nimic, nu avem nicio valoare, nu vom deveni nimic. Dar e de ajuns să te întâlnesc și totul începe”.

LEONID DRAGOMIR