„Nu există un criteriu general al excelenței filosofice” (II)

Din volumul ”Mircea Flonta, Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe, reflecții. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir”, în curs de apariție la Editura Cartex, București

Leonid Dragomir.: Filosofii au o tendință irepresibilă spre unitate și spre viziuni globale asupra lumii. Mi se pare că dumneavoastră o negați.

Mircea Flonta: Eu nu o neg, ci cred că ea este foarte accentuată doar într-o anumită formă de viață filosofică.

L.D.: Totuși, primele două forme de viață filosofică, filosofia speculativă și filosofia existențială, exercită o atracție mai mare decât clarificarea conceptuală?

M.F.: Așa cum am spus, exercită o atracție mai mare asupra majorității intelectualilor. Dacă ne referim însă la specialistul de înaltă calificare și la cercetător, atunci clarificarea joacă un rol mai important. Și în felul acesta facem distincția între intelectualitatea umanistă și cea științifică, între cultura umanistă și cea științifică.

L.D.: Dar chiar dumneavoastră vă puneați problema rupturii între cele două culturi.

M.F.: Există într-adevăr un divorț între cultură umanistă și cea științifică, iar divorțul are două consecințe majore. Sau poate nu consecințe, ci forme de exprimare. Una dintre ele este această orientare tot mai pragmatică a gândirii, legată de slăbirea influenței culturii umaniste. Ea se exprimă, între altele, în înțelegerea finalității instrucției. În America și în lumea de limbă engleză în genere, orientarea școlii este prin excelență pragmatică. Așadar, cultura istorică și cea literară sunt neglijate în mare măsură.

L.D.: Și în România este altceva?

M.F.: În România este, cum să zic, un efect al orientării după „fratele mai mare”. Slăbirea influenței culturii umaniste, a culturii istorice, literare, artistice are tot felul de efecte în viața publică și în judecata publică. Mai ales permite o influență mai mare a ideologiilor. Cu cât omul este mai puțin familiarizat cu marea cultură umanistă, cu atât este mai expus și lipsit de apărare față de tot felul de ideologii, pentru că principala contribuție a culturii istorice și literare este dezvoltarea capacității de gândire independentă. Și manipularea de mari proporții la care suntem expuși în zilele noastre este favorizată de scăderea nivelului culturii generale, umaniste. Pe de altă parte, ruptura între cultura umanistă și cea științifică face posibilă existența în cercuri literare, artistice, teologice a unei reprezentări cu totul greșite despre natura și spiritul culturii științifice. Acesta este celălalt aspect, cealaltă consecință a rupturii, neînțelegerea de către intelectualitatea umanistă a spiritului științific, a raporturilor dintre știință și alte domenii, precum religia. Mulți cred, de pildă, că principala caracteristică a științei e certitudinea. Păi aceasta e chiar la antipodul științei, care are drept caracteristică relativitatea. Știința se autocorectează tot timpul, nu are deloc pretenții imperialiste de cunoaștere, e modestă.

L.D.: Este și motivul pentru care relația dintre știință și religie nu este atât de tensionată, cum cred profanii. Dar despre acest subiect vom avea prilejul să discutăm. Acum vreau să vă întreb altceva: filosofia sistematică este, cum spuneți, o întreprindere elitistă. Pe de altă parte, reflecția existențială implică talent literar, deci nu este nici ea la îndemâna oricui. Dar și filosofia analitică pare, în ciuda aparentului aer democratic, o chestiune rezervată mai degrabă unor specialiști, unor profesioniști, ce lucrează în cercetare sau ocupă catedre universitare. Deși mulți filosofi analitici se ocupă de probleme morale și politice, ei nu par a avea un mare impact în societate.

M.F.: Vă referiți la relevanța filosofiei analitice. Sigur că în filosofia analitică există o tendință de profesionalizare, care este deplânsă și criticată, pentru că, din păcate, în expresiile ei instituționalizate vrea să se apropie tot mai mult de știință, deși asta e împotriva spiritului ei. Dominantă în filosofia analitică actuală este o direcție numită naturalizarea filosofiei. Naturalizare este o expresie ce vine de la științele naturii, nu de la natură. Punctul de plecare al acestei tendințe se găsește în unele considerați, reflecții și argumente pe care le-a făcut, în a doua jumătate a secolului trecut, un cunoscut filosof american, Quine. În lumea de limbă engleză, dominantă este tehnologia. Știința este importantă, pentru că servește tehnologia. Se face, desigur, elogiul științei ca cercetare, ca expresie a aspirației pure spre cunoaștere, dar în realitate extraordinarul sprijin de stat și privat pentru cercetarea științifică este legat de aportul acesteia la dezvoltarea tehnologiei, baza dezvoltării economice și a puterii militare. Ce vreau să zic: istoria ilustrează încă o dată că nu există entități puternice statale care să nu fi făcut abuz de putere. De câte ori ai puterea, vei uza de ea și între uz și abuz nu există o linie de despărțire foarte clară. A contesta asta înseamnă fie a fi prea naivi și a ne legăna în iluzii, fie a face propagandă. Revenind, modelul pentru filosofie în aceste țări dezvoltate este știința. În filosofia analitică, spre deosebire de cea speculativă sau de reflecția existențială, consensul este esențial, ca și în știință. Cu alte cuvinte, dacă cineva propune o distincție conceptuală sau o corelație conceptuală, se așteaptă argumente constrângătoare. Se discută critic, dar până la urmă se tinde spre un acord, acel acord care e caracteristic științei. În timp ce, în celelalte forme de viață filosofică, fiecare își face castelul sau casa lui, una lângă alta, în filosofia analitică există o argumentație care este nu numai convingătoare, dar poate fi și constrângătoare, în sensul că toți cei calificați cad de acord. Persistă însă o deosebire importantă față de știință, căci scopul științei este cunoașterea, iar cel al filosofiei, clarificarea conceptuală. Acestea sunt două lucruri fundamental diferite, or prin naturalizarea filosofiei această distincție tinde să fie ștearsă. Cel mai important filosof analitic este, cred eu, Ludwig Wittgenstein, unul dintre maeștrii mei, alături de Kant. În filosofia analitică de azi, Wittgenstein este tot timpul invocat, dar direcția în care se merge este diametral opusă spiritului gândirii sale, cel puțin după părerea mea. Wittgenstein distingea foarte net filosofia de știință, iar cei care subliniază această deosebire astăzi sunt minoritari. Și atunci ajungem la următorul lucru: știință este prin excelență ezoterică și așa ajunge și filosofia. Această tendință eu o deplâng.

L.D.: După unii gânditori, ca Martin Heidegger sau Jaques Ellul, tehnica, a cărei finalitate este puterea, ar fi adversarul atât al filosofiei, cât și al cunoașterii științifice, teoretice, dezinteresate. Considerați că tehnica este într-adevăr un pericol deopotrivă pentru cultura umanistă și cea științifică?

M.F.: Eu cred, și nu e nimic original dacă susții că, în lumea de azi, interesul pentru știință este în primul rând interesul pentru competiția tehnică. Dacă, de pildă, chinezii i-ar ajunge și i-ar depăși din punct de vedere tehnologic pe americani, atunci centrul lumii s-ar muta din nou în Pacific. Ce vreau să spun este că tehnica este percepută de toate centrele de putere din lume ca fiind miza și, ca atare, știința e privită, în primul rând, din această perspectivă. Motivația subiectivă a cercetătorului autentic este curiozitatea nobilă, dorința de a cunoaște și a înțelege.

L.D.: Care există și la filosofi.

M.F.: Da, bineînțeles, căci de aceea au fost mult timp împreună. Dar această dorință nu are nimic în comun cu modul cum sunt percepute importanța activității științifice și rezultatele cercetării științifice, cel puțin în epoca modernă. Întotdeauna finanțarea, fie de către stat, fie de către firme particulare, urmărește un interes tehnologic și atunci toate criteriile de evaluare a activității științifice, ale priorității în publicații ș.a.m.d. Sunt, încetul cu încetul, tot mai mult orientate în acest sens. Sigur că există o clarviziune pe care nu o are un negustor obișnuit. Cei care dau bani pentru cercetări ce par gratuite, lipsite de orice finalitate practică, mizează pe posibilele lor aplicații practice în viitor. Așa s-a întâmplat în fizica atomică, în genetică, iar astăzi, înainte de toate, în cercetările asupra inteligenței artificiale.

L.D.: Aș vrea să mai discutăm despre un lucru remarcat și deplâns cândva de Hannah Arendt: profesionalizarea gândirii filosofice nu cumva conduce la o pierdere a reperelor pentru cei mai mulți?

M.F.: Ce vreau să spun în legătură cu asta este că, în general, nu putem să avem așteptări prea mari în privința a ceea ce dă filosofia pentru viața morală. Eu cred că există un număr destul de redus de oameni ale căror convingeri morale sunt formate sub influența unei gândiri avansate, cu valențe filosofice. Gândirea morală a marii majorități a oamenilor este bazată pe educația în familie și în mediul în care trăiesc, adică pe tradiții morale, îndeosebi de natură religioasă. În general, părinții din orice pătură socială din România își propun în educație două obiective, care nu sunt convergente și sunt greu de armonizat: succes, carieră, bani, reputație și, pe de altă parte, respectul unor valori morale, distincția între bine și rău și altele. Există un proverb german care spune: modestia este o podoabă, dar mai departe nu mergi cu ea. Pentru mine moralitatea se exprimă în consecvență, pentru că nimeni nu spune că răul trebuie făcut și binele trebuie evitat, dar cei mai mulți oameni n-au nicio consecvență. Asta ține de caracter, iar la mulți nu există respectul pentru tine însuți, care este orientat spre integritate și nu spre reputație.

L.D.: De acord, dar eu încercam să spun că, în Viața spiritului, de pildă, Hannah Arendt susține că, în absența gândirii, care nu e totuna cu cea specializată, dimpotrivă, omul riscă să nu mai poată distinge între bine și rău.

M.F.: Eu nu cred că educația superioară este premisa pentru asta. Uitați-vă ce scrie Steinhardt în Jurnalul fericirii. Intelectualii subțiri, sub presiunea aceea din închisorile comuniste, erau slabi și cedau, iar alții, mai ales cei care aveau o credință, nu cedau. De ce? Pentru că ei credeau în transcendență, erau puternic integrați într-o tradiție moral-religioasă. Eu sunt relativ sceptic în ceea ce privește rolul dezvoltării intelectuale în promovarea moralității. Accentul meu este pe respectul pentru tine însuți. Eu sunt uimit de spectacolul ăsta al intelectualității românești în goana ei frenetică după prestigiu, după reputație. După părerea mea, fibra morală se manifestă în respectul pentru tine însuți, iar treapta următoare este ideea că valoarea unui om este dată de raportul dintre ceea ce iei și ceea ce dai. Cu cât iei mai puțin și dai mai mult, cu atât ești mai valoros din punct de vedere moral. Albert Schweitzer a fost în acest sens valoros, Einstein la fel și așa mai departe. În schimb, vedetele media, ale cinematografului, ale muzicii, astăzi așa-numiții influenceri au drept caracteristică faptul că iau mult și dau puțin. Pe oamenii politici îi caracterizează același lucru. Oamenii bisericii ar trebui și ei apreciați după raportul dintre ceea ce dau și ceea ce iau. Aceasta este poziția mea. Eu cred că există o aspirație legitimă spre un anumit nivel de confort al vieții, dar nu mai mult decât atât. Ceea ce am câștigat eu ca profesor universitar mi-a ajuns pentru o viață bună și n-am simțit niciodată niciun fel de insatisfacții din acest punct de vedere. Cred că dacă îți dezvolți anumite interese pentru artă, pentru cultura înaltă în genere, nu devii dependent de consum, de lux, de tot felul de alte lucruri care sunt menite nu numai să ofere plăceri frivole sau de altă natură, ci să arate celorlalți că tu ai și poți să faci anumite lucruri pe care ei nu le pot face și obții ceea ce alții nu sunt în stare să obțină.

L.D.: Impresia mea, după lecturarea câtorva cărți ale dumneavoastră și după discuția de astăzi este că sintagma pe care o folosiți, raționalist sceptic, vă caracterizează. Este adevărat?

M.F.: Da. Se poate spune așa. Da, sunt raționalist, în sensul că eu cred, în primul rând, în rațiune. Pe de altă parte, cred că rațiunea, în manifestările ei plenare, în cunoaștere și în fundamentarea conducerii vieții, este modestă, limitată. În sensul acesta, elementul sceptic este conștiința limitării. Scepticismul este considerat ca o atitudine extrem de radicală și în general negaționist-radicală, dar nu e așa. Sigur că sunt unii sceptici doctrinari, care fac din scepticism o doctrină, dar scepticismul este în general expresia atitudinii raționale, cu alte cuvinte a limitării puterilor cunoașterii și analizei raționale. Dacă ai un concept adecvat al cunoașterii și al puterii analizei conceptuale, vezi că acestea sunt limitate față de pretențiile cu totul incomparabile pe care le are filosofia speculativă sau teologia. În acest sens, scepticismul este un element esențial în raționalismul autentic, adică al încrederii în rațiune. Scepticismul și încrederea în rațiune sunt de nedespărțit. Desigur, este doar o părere personală. Vreau doar să mai spun că despre lucrurile acestea despre care am discutat noi se scrie mult și foarte neclar. Pentru mine această situație totdeauna e o provocare, fiindcă eu, ca profesor, îmi propun să-i învăț pe studenți, nu să-i învăț, că e pretențios, să-i ajut să gândească clar. Aceasta este considerată o aspirație modestă. O fi ea modestă, dar e fundamentală, în sensul că poți să fii cât de subtil, dacă nu ești clar în exprimare, toate chestiunile deraiază din punct de vedere intelectual.

L.D.: Cum spunea Ortega y Gasset, „claritatea este politețea filosofului”. Întotdeauna, și la cursuri, și în cărți v-am admirat claritatea gândirii.

M.F.: Identitatea mea fundamentală este cea de profesor de filosofie și cred că asta trebuie să facă un profesor de filosofie, să exerseze, pe plan conceptual, gândirea clară. Adică acesta este nivelul a ceea ce poate fi exersat și învățat în filosofie. Celelalte nu mai pot fi învățate. În artă să zicem că înveți tehnica, după aceea urmează inspirația, care nu se mai învață. În filosofie, eu cred că tehnica gândirii este claritatea conceptuală. Cel care vrea să formeze oameni care se ocupă profesional de filosofie trebuie să insiste asupra exersării acestei deprinderi. Calitatea unui profesor este să fie clar din punct de vedere conceptual și argumentativ, adică să delimiteze bine subiectele și apoi să formuleze niște afirmații pe care să le susțină în mod sistematic prin raportare la alte poziții, prin delimitare critică. Acesta este exercițiul pe care trebuie să-l facă un profesor, pentru ca să fie urmărit cu folos de către studenți. Cred că și modul meu de a scrie se trage de aici. Sigur că asta reprezintă o opțiune. Opțiunea fundamentală a altora este că gândurile filosofice nu se pot transmite într-un mod asemănător cu modul cum se transmit gândurile în viața practică sau în știință, că trebuie transmise așa cum se transmit ele în literatură sau în comentariul literar, adică prin metafore și analogii. Eu am citit o parte din discuțiile pe care le-ați purtat cu domnul Șora. El spune explicit că lucrează cu metafore. Eu sunt orientat în filosofie de autori pentru care clarificarea conceptelor este obiectivul: introducerea și clarificarea conceptelor în scop argumentativ, filosofia lui Kant poate fi caracterizată în felul acesta.

L.D.: Spre deosebire, la mulți dintre gânditorii noștri predomină ceea ce aș numi retorica filosofică, mijloacele de sugestie, de captare a bunăvoinței cititorului.

M.F.: E o situație caracteristică pentru cultura română, îndeosebi începând din secolul al XX-lea. În România, cultura filosofică este considerată o parte a culturii literar-artistice. Cu alte cuvinte, judecătorii supremi în materie sunt literații. Filosofia stă sub acest acoperiș: în centru e poezia, literatura, în jurul ei sunt istoria și critica literară și mai la margine sunt domenii ca filosofia, teologia, istoria ș.a. Iată de ce criticii și istoricii literari se consideră judecători în materie de filosofie. Să vă dau două exemple: unul este de paradă, ca, să zicem așa, Călinescu, în Istoria literaturii române are un capitol intitulat Filosofii. Te poți întreba ce caută în Istoria literaturii române. El crede că filosofia este o activitate foarte înrudită cu literatura și că e o trecere lină la de la una la alta. Pe de altă parte, mie mi s-a părut că unii critici și istorici literari, cu o poziție influentă la noi, se consideră, și am niște motive să cred asta, a fi foarte competenți în a aprecia cine are la noi calificare filosofică și cine poate fi luat în considerare ca filosof. Un critic literar de statura lui Eugen Simion nu avea nicio îndoială în privința asta, dar i s-ar fi părut un act de lezmajestate dacă un filosof s-ar fi pronunțat în chestiuni de literatură sau de critică literară. Deci e o asimetrie foarte accentuată: ei cred că sunt în centru și sunt judecători. De aici și viziunea lor despre filosofie. Mă refer doar la doi critici, Călinescu și Simion. Primul spune că la noi toată filosofia universitară e o activitate destul de banală, prozaică, neinteresantă, că nu face decât să mimeze ceea ce se face în Apus, pe marea scenă academică occidentală. În timp ce ceea ce este nou, puternic, original, viu ș.a.m.d. este reflecția, care se exprimă în primul rând în metafore. Și atunci, adevăratul filosof este Blaga și nu universitari ca Rădulescu-Motru, Negulescu sau Petrovici. Pe de altă parte, Eugen Simion crede că cel mai important filosof român dintr-o perioadă mai apropiată este Emil Cioran. Acum, eu nu zic, spre deosebire de alții, că Cioran nu ar fi filosof. Eu cred că el se încadrează într-o tradiție care este la hotarul între literatură și filosofie, adică practică reflecția existențială, dar cu mijloacele cele mai sugestive pe care le poate pune la îndemână mânuirea originală a unei limbi. După părerea mea, el se plasează în tradiția moraliștilor, ilustrată în primul rând în Franța. În cazul lor, ca și al lui Cioran, faptul că expresia este pronunțat artistică nu anulează faptul că gândul este reflecție filosofică. Dar pornisem de la faptul că, raportându-se la acest gen, la această formă de viață filosofică, eseistica și reflecția existențială, unii din lumea literară și artistică de la noi cred că aceasta este filosofia prin excelență. Or, în multe discuții – iar Noica poate fi invocat în acest sens – se pune întrebarea: care e filosofia autentică, mare, adevărată? De obicei, aceste dezbateri au la bază următoarele presupoziții: că filosofia autentică trebuie să fie ori marea construcție speculativă, cum credea Noica, ori reflecția existențială, cum e la Cioran. De ce? Pentru că pe acestea le apreciază lumea literar-artistică. Credeți că mulți dintre criticii și istoricii literari reprezentativi îl citesc pe Wittgenstein? Eu susțin, repet, că nu există filosofia ca un monolit, cu standarde de excelență universale, ci în filosofie există, ca și în artă, o varietate de tradiții, de școli, de moduri de a aprecia valoarea, originalitatea unei creații. Aceasta are un impact direct asupra vieții profesionale a filosofilor. De aceea judecățile de valoare și ierarhizările au bune temeiuri doar în cadrul unor mari tradiții și sunt orientate de acele indicații ce sunt cuprinse implicit în opere exemplare, în realizări excepționale ce inaugurează o tradiție sau marchează evoluția acesteia.